EVA (pentru Eliade) de Cristina Maroiu

Am inchis ochii si m-am intins 

pe tarmul enigmelor
nelamurite de intelepti…

Adevarurile se aduna in matca
ochiului stang, tot mai limpede!
Ciudat…amintirile au gust sarat, 
probabil ca am plans candva
sau poate marea din visul meu
a nascut sirene care inca mai jelesc
nesfarsirea povestii cu marul, sarpele
si oamenii aceia goi, bolnavi de
prea putina vina!

Daca eu am fost Eva
inseamna ca am muscat din mar 
si n-am gonit sarpele!
N-am vrut sa fiu iluzia cuminte
ratacind prin Gradina Raiului
ci am luat iarba-fiarelor
ca sa descui camara interzisa!
Poate ca mi-am nascut fiii in dureri
dar i-am hranit 
din izvorul cunoasterii…

Am perpetuat o gena si-un pacat
inlantuite viclean intru perfectiune!
Insa am ajuns sa chibzuiesc,
gand-la-gand cu filosofii,
ca a te indoi si-a cugeta
sunt imperativele aceluiasi divin
pe care l-am respins odinioara,
cand umblam prin Rai,
dantuind cu inocenta!

Si poate ca mai exista undeva 
copacul acela, unde cresc nostalgiile
paradisului pierdut,
cumintenia pamantului
si mitul eternei reintoarceri!

Cristina Maroiu
15.06.2012