miercuri, 23 mai 2012

Femeie şi copil deopotrivă de Vali Zavoianu

Cât de copilă e, ea nici nu ştie
Şi râde blând cu raze de lumină
Sau rătăceşte în melancolie.
Să fii copil în suflet, e o vină?

Iubeşte pe cel care o iubeşte,
În ochi sclipiri ghiduşe-i poposesc
Ce fericită e când dăruieşte...
Să fii copil e-atât de nelumesc?

Nu vinde pe un preţ îmbrăţişarea
Şi mângâie firesc, nemăsurat
Iubeşte pescăruşii, cerul, marea...
Să fii copil în suflet, e-un păcat?

Îşi caută cu paşi mărunţi o soartă
Spunandu-şi: eu de viaţă nu mă tem
Şi tare-i greu să treacă orice poartă...
Să fii copil în suflet, e-un blestem?

Cât de copilă e, ea nici nu ştie
Şi ce nu ştii, nu-ţi poate face rău
Aşa că viaţa ei e-o poezie
Şi-o scrie astăzi sufletului tău.

23.05.2012, Zavoianu Vali

SUNTEM... CEEA CE VOM FI de Patricia Serbanescu

suntem sămânţă cristalină, fiinţe tandre de lumină,
trăim iubirea pe pământ, îndeplinind... tot ce-i mai sfânt,
de-i naşterea netihnă, pleca-vom spre odihnă
şi aşteptând chemarea, trezim... însingurarea.

renaştere simţim cu fiecare, păşind ireversibil
spre-acea reordonare... 
cu toţii suntem ,,ceea ce vom fi,, sămânţă zburătoare într-o zi...
ne-aliniem la vechea turmă, stingându-ne păcatul cel din urmă.

oare... n-ar fi posibil... ca timpii morţi din noi
ce-au strâns puhoi de lacrimi, să curgă...înapoi?

Bătrânul cuc de Catalin Ciorba

Bătrânul cuc, ce-şi are cuibu-în ceas,
A mai ieşit puţin, de bun rămas,
Şi a mai spus puţin pentru final,
Spunând un “CU”... sau “C”... sau ritual.

A stat puţin mai mult, ieşit, din colivie...
Cum şi-ar dori voinicul apă vie,
Şi a privit spre lumea de afară...
Cântând cu sete, ultima lui vară.

A tot privit încet spre ultimul său pas...
Şi a căzut încet c-un ultim glas,
Străpuns de ora ce-avea să bată,
Din orologiul mic, aflat, în inima-i curată.

S-a stins, deşi ştia că trebuie să fie,
Prezent la ora lui, la datorie,
Şi a cântat, cântând ca la-nceput...
Puţin din “CU”... puţin din “C”.

Aşa a dispărut în taină bietul cuc,
N-a mai ieşit din casa lui năuc,
Să mă anunţe, că a mai trecut un ceas,
Din viaţa lui... din tot ce-a mai rămas.

Nici n-a ştiut, că-i ultima strigare,
Căzând inert, strigând spre soare,
Că timpul lui a curs încet...
Spre alt trecut, spre alt prezent.

L-am aşteptat crezând c-a fost o întâmplare,
Şi că o pasăre de lemn nu moare,
Şi-am înţeles... mai mult decât târziu,
Că ticăia din ceasul lui pustiu.

Doar încerca să-mi spună, solitar,
Ca toţi avem un ceas, ce bate rar,
Şi nu ştim cum va bate dintr-o dată,
Ultima sa măsură, măsurată.

TREBUIA ÎNAINTE de Stefan Oana Valentin

poate că muntele trebuie urcat
pentru a ajunge la poale
sau trebuia să ningă strașnic
înainte ca apa să curgă

nopțile firesc vin dinaintea 
luminii, grele de viață
și doar din potop 
se naște pământ

pentru flori întâi au murit frunze
norii s-au rupt în perdele de apă
dinainte de fulgere 
iar minus precede plusul

ca să exiști tu femeie
a trebuit ca eu să fiu deja aici.

22 05 2012
ȘTEFAN OANĂ

Încăpăţânare de Radu Adrian Gelu

Încăpăţânat, credeam în vise
ce speranţa îmi tot călăuzise,
în dorinţa a deveni realitate,
visam dorurile a-mi fi alinate…

Înfăşurat-n coconul de umbre,
aşteptând în luminile sumbre,
pribegeam pierdut-n rătăcire,
purtând şal de doruri-n aţipire…

Încăpăţânate amintiri-n adânc
la şaua gându-mi tot fac oblânc,
pavând şi calea somnului absent,
client fiind tristeţii cu abonament…

Fluenta agonică, aparentă trezire,
pare tot o irosire a visului ispitire, 
rămas încăpăţânat-n speranţa vie,
voi păşi pe a vieţii frunză arămie…

BALADA ULTIMULUI DRUM de Boris Ioachim

Cocoşii stau sa cânte agale-n dimineaţă
Când singur-cuc mă trec din astă viaţă

Căci nimeni nu-i, la creştet să-mi vegheze,
Nici lumânare n-am, puţin să-mi lumineze

Cărarea care duce de-a pururi către Domnul…
Mi-e teamă, doar, să nu mă prindă somnul

Şi-n somn să mă îndrept spre veşnicie…
Halal mi-ar fi de-aşa călătorie!

Că-ntâia oară e când plec de-acasă –
Călătoria asta vreau s-o am frumoasă.

Mă simt uşor şi parcă nu mi-e frică…
Curând o să mă-nalţ în zbor de rândunică

Să-mi pară rău că plec?!Ei,na, aiurea!
Sunt liniştit precum sub nea pădurea

De ce să-mi pară rău?Vin vremi scrântite!
Şi-apoi, mi-s oasele aşa de ostenite

De parcă un călău, cu plumb mi le-a umplut…
O, de-aş scăpa odată de chin şi de durut!

Noroc nici cât o muscă măcar nu am avut
Cât umbră am făcut acestui glob de lut.

În cea viaţă-n care plec de-acum, sper -
Că bine o să trăiesc – ca un boier.

M-oi lăfăi, gândesc, în bunătăţi cu carul –
Căci mare-i mila Domnului şi darul.

N-oi mai robi din zori pân’ la chindie
Poveri şi biruri dincolo n-or să fie.

…O ghiară-n piept s-a apucat de ros…
Dar dacă nu mă duc în sus – ci-n jos?!

O,Doamne, iartă-i robului Tău izmenirea,
Dar numai rob să fiu îmi e menirea?

Hai, Preaînalte, fă-Te-un pic niznai
Şi lasă-mi slobod drumul către Rai

Şi sfântului Tău Petru dă-i de ştire
C-ai slobozit un suflet din pieire.

Căci pentru Tine un suflet, bunăoară,
E ca la bogătan o para chioară…

Şi pentru Tine, un suflet mântuit
E ca un peşte în mare azvârlit.

Ci iartă-mi rogu-Te, atâta îndrăzneală
Dar simt cum trupul începe să mă doară

Şi-o nerăbdare surdă mă furnică
Căci geamul s-a albit a ziulică

Se-aud sudalme în dimineaţa calmă –
Aud cum gândul lumii e-o sudalmă

Şi-aud averi mârşave cum se clădesc buluc…
Ce bine e, Preasfinte, la Tine că mă duc!

Dar, iată, că s-a aşternut de-acum cărarea…
E atât de dreaptă, că m-a prins mirarea!

Şi albastră precum ochii de copil –
De atâta măreţie mă închin umil.

Păşesc uşor, parcă-s din fum ţesut…
Adio, dar, bătrâne glob de lut!

marți, 22 mai 2012

Suflet pereche de Catalin Ciorba

În ochii tăi, se-ascunde, marea,
Şi mult prea adâncite, valuri se ascund,
Aş vrea, să-mi regăsesc în ochii tăi, uitarea,
Să îmi ascund în ochii tăi, un gând.

Când ţi-am văzut întâia oară, mersul,
Mi te-am dorit, în calea mea, scânteie,
Cu un sărut, să-mi dezveleşti, răspunsul,
Din ce minuni, făcută eşti femeie?

Tu porţi miracolul, căderii şi-al răbdării,
În suflet porţi, nenumărate lacrimi,
Din al tău pântec se ridică zeii
Şi ai în piept, puţin prea multe, patimi.

În ochii tăi se-ascund, nenumărate valuri,
Trăiri, din lumi aproape dispărute,
Şi munţii îşi ascund, timiditatea-n dealuri,
Dar tu, din doruri, poţi să faci virtute.

Ai fost, cu multe daruri, binecuvântată,
Şi mâna ai ştiut, să-o prefaci, în mângâiere,
Minune, ce nu poate fi, uitată,
C-un singur zâmbet, îmi alini, orice durere.

Sărută marea de Catalin Ciorba

Sărută marea,dacă vrei...în locul meu,
Să-i spui să îţi vorbească de iubire,
Ea ştie cum să-ţi spună, că mi-e greu,
Cu valuri surde, frământate in izbire,


Să nu te laşi înduplecată, dacă vântul,
O să încerce să îţi spună-o-poezie,
Ascultă-ţi inima şi macină cuvântul,
Sunt prea plecat in lumea cea pustie.

Şi nu uita să îmi saluţi nisipul,
Aşa mărunt şi modelat de valuri,
El ştie să te-nveţe când e timpul,
Şi ştie ,cum să se aşeze-n maluri.

Sărută pescăruşi, care-mi zboară,
Dar nu-i lăsa să plângă şi să strige,
Se vor topii in zarea ce coboară,
Dacă la vară,eu la mare n-oi ajunge.

BOALĂ DE INIMĂ GREA - Scrisoare de Lucian Dumbrava

Astăzi, tată, mama-i iar bolnavă,
Iar au internat-o în spital.
Ca s-o vindece de boala cea mai gravă
Au înscris-o-ntr-un dosar special.

Mama, tată, astăzi stă-n arhive,
Nerevendicându-și nici un scop.
Obosită peste tratative,
A căzut în boli de mizantrop.

Este palidă și nu-i e bine,
Ace sapă drum în carnea ei…
A-ntrebat, într-un târziu, de tine
Și-antrebat și despre dumneaei…

Cum să-i spun că ne-ai adus o mamă
Care-i poartă hainele și pălăria
Cumpărată-n târg, după o vară
Ce-o confundă, azi, cu veșnicia…?

Orișicum, le cunoștea pe toate;
M-a lăsat să plâng în rugăciune
Și-am simțit-o,-atuncea, mai aproape,
Fără să mă-ntreb de ce anume.

Mama, tată, astăzi e-n spital,
Nerevendicându-și nici un drept,
Nici chiar dreptul sacru și vital
De a ști că ai trăit corect.

A-ntrebat, într-un târziu, de tine,
A-ntrebat dacă îți este bine…

de Lucian Dumbrava.

Iubito - nesfârşit blestem de Boris Ioachim

Iubito, nesfârşit blestem,
Îmi eşti coşmar şi zare-albastră…
Când vreau să te alung – te chem,
Împins de-o zodie nefastă.

Ba mă răneşti până la sânge –
Ba zbori cu mine-n absolut…
Când sufletu-mi rănile-şi linge –
O luăm din nou, de la-nceput.

Poţi fi liman şi zână bună –
Poţi fi scorpia din poveşti…
Ba eşti, de dragoste, nebună -
Ba nici nu ştii de mă iubeşti.

Eu te alint, cu dulci cuvinte,
Şi te iubesc, adânc, duios…
Apoi, ca un ieşit din minte,
Te blestem – când sunt furios.

E-o comedie nesărată
Acest tumult, trăit în doi,
Sau dragoste nemăsurată
Ce ne zdrobeşte pe-amândoi?

Cum mă priveşti – fără sfială,
În timp ce trupul ţi-l frământ!
Iubita mea, dulce petală,
Îmi eşti şi cer – şi-mi eşti mormânt.

Când pătimaş îţi sorb nectarul,
Din finul buzelor-ţi contur,
Uitând mânia şi calvarul –
Iubire veşnică îţi jur.

Apoi, reîncepe nebunia –
Eşti năzuroasă – sunt hain…
Amarnic ne vărsăm furia –
Asta-i iubire, sau e chin?

Înveninaţi de neagră ură,
Un nod ni se aşează-n gât…
Cuvinte reci ne ies pe gură –
Îmi eşti urâtă – îţi sunt urât.

Dar, nu ştiu cum – mereu se-ntâmplă,
Fără să vrem, fără să ştim,
Ne trezim tâmplă lângă tâmplă
Deodată… iarăşi ne iubim.

Mă arde această nebunie,
Să nu te pierd, mereu mă tem…
Îmi eşti când iad, când bucurie –
Iubito – nesfârşit blestem…