Străin de noi de Carmen Zaniciuc

Imaginea mi-e casă,

Cât timp ochii mei nu se mișcă.
Nu suflu praful
Dar sclipirea se agită 
În spatele oglinzilor ciobite,
Ca și cum aș fi rămas gol,
Fără pământ în care să mă așez;
Rătăcit de urmele lăsate în reflexia mea,
Cad într-un abis.
Nu pot să cuprind Universul,
Deși îl port
Și chiar de mi te-ai arăta,
Toate punctele ar tinde spre iubire;
Ne-ar lăsa la fel de singuri 
Într-o ecuație
Cu alceleași necunoscute.