Nostalgie de Carmen Zaniciuc

Am lăsat urmele,

Penele pe unde am călcat, 
Unde am zâmbit, am tremurat,
Unde am plâns cu lacrimi albastre
În mâinile ce strângeau dorul
Și florile,
Am crescut inima cu gândul la iubire
De teamă că n-o poate cuprinde
Și am rămas nostalgici
Ca o frunză de toamnă,
Ca o adiere ce dispare
Și lasă câmpia pustie
C-un singur om în asfințit
Ce s-a despărțit 
De-o regăsire,
Ca să fie întreg.