Iubire – desuet cuvânt de Boris Ioachim

Amici, în jur e atâta moarte –

În suflete şi în priviri…
Şi cineva, parcă, împarte
Frustrări şi adânci dezamăgiri.

Într-un mileniu-n care ura
Musteşte-n fiece ungher
La lucruri sterpe căscăm gura –
La ce-i stupid şi efemer.

Roboţi dresaţi să facem toate
Mecanic, stăpâniţi de-un gând:
Să tragem potrivita carte
Şi să ne pricopsim curând.

De unde timp pentru visare,
De unde timp pentru iubiri,
Când lăcomia, în fiecare,
Sădeşte dor de-mbogăţiri?!

Ce-i dragostea? – Sărut pe fugă
Şi zvârcoliri în aşternut…
Căci timpul vieţii ni-l subjugă –
Strălucitor, dar surd şi mut

Banul – drăceasca zeitate -
Ce stăpâneşte-n tot şi-n toţi…
Ce, cu dispreţ şi nedreptate,
Ne împarte-n două: sclavi şi hoţi.

Nici Cerul n-are căutare –
Decât când suntem la pământ…
Nici nu privim albastra zare,
Iar duioşia e-un cuvânt

Abstract – la fel ca şi iubirea –
Chiar ruşinos şi desuet…
Statornic ne îndreptăm privirea
Doar către zilnicul concret.

Astfel, doar cochetăm cu viaţa,
Dar n-o trăim – poate-o râvnim…
Când de pe ochi ne cade ceaţa –
Regrete-avem – şi apoi murim,

Cu-un singur gând: dacă putere
Cumva, am avea, am răsuci
Timpul trecut – zile mizere –
Şi am trăi pentru-a iubi.

Amici, ni-i viaţa fără sare –
Dar, încă-i timp de primeniri;
Hai să ţintim albastra zare –
Cât mai e timp pentru iubiri…