Prin gândurile-n umbră ce-mi stau
doar în durere.
Îmi răscoleşte viaţa şi-mi ia... şi
din putere,
Lăsându-mi dimineaţa într-un oftat
cu fiere.
Ciorchine mii de lacrimi îmi obosesc
privirea
Şi sufletul îmi plânge amarnic
despărţirea.
Cum să raspund iubirii, când negrul
e ca fumul ?
Cum să fim noi un suflet, cand eu...
sunt numai unul ?
O întrebare simplă, ce nu-i găsesc
răspuns
În gândurile-mi plânse căzute în
apus
Şi merg... ca o nălucă, pustie şi
năucă
Pe drumul fără iarbă, prin seceta din luncă.
Irina
Nedelciu la 16 iunie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu