Cântec despre dragoste de Boris Ioachim

Când iubeşti, ţi-e pasul sigur, călcând slobod şi vioi

Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul „doi”.
Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi
Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.

Grijile dispar în ceaţa înnoratului trecut
Fleacuri par acele lucruri care, odată, te-au durut.
Zilele ţi-s luminoase – fie ploaie, fie ger
Iară noaptea gându-ţi zboară către stelele din cer.

Când iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor
Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor.
Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân –
Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.

Când iubeşti, pare că cerul se deschide, dintr-o dat’
Ca un trandafir albastru, de lumină-nrourat.
Toate căile par drepte, fără pic de povârniş
Şi-o căldură te cuprinde, calm şi tandru, pe furiş.

Te simţi bun – un fel de rege, înţelept şi altruist…
Veselia-ţi este mamă şi nu ştii ce-nseamnă „trist”.
Primăvară-ţi este viaţa, chiar de afară-i iarnă grea –
Şi pe frunte, drept pecete, porţi, mereu, rază de stea.

Ştiu, iubirile-s făcute să se stingă – când şi când…
Însă, dragostea nu moare pe deplin, nicicum, nicicând.
Cred că dragostea-i menirea – idealul vieţii-ntregi
Şi-i de ajuns să fii doar sincer ca să poţi s-o înţelegi.

Lume, lume – hei, prieteni, când iubeşti eşti CINEVA
Altfel viaţa-i doar un teatru, plin de măşti şi mucava.
Când iubeşti, nu te simţi singur – fiindcă poţi să mai visezi –
Fără dragoste, prieteni, nu-nfloresc pomii în livezi.

Şi atunci, ce îţi mai rămâne, pentru ce să mai trăieşti?
Stearpă şi pustie-i viaţa, când nu poţi să mai iubeşti.
Fără noimă îţi e calea – chiar şi ţie-ţi eşti intrus;
Dragostea nu are moarte – fiindcă-i dar venit de Sus…