Timid se înalţă lăstarul
Pe lângă cumplitul troian,
El trece spre ceruri hotarul,
Pornit din adâncuri, mai an.
Încet îşi întoarce privirea,
Văzând doar omături în zare,
În muguri îşi mută uimirea
Sclipirii din albul cel mare.
O rază de sus îl veghează
Prinzându-l în calda-i lumină.
Ăst timp, norii negri se-aşează,
Să tulbure bolta senină.
Lui soarele cald îi zâmbeşte
Şi-i spune: - Fii tare copile !
El neguri apoi risipeşte,
Gonindu-le-n zare umile.
- V-ajunge ! Pe-a cerului faţă,
O iarnă aţi stat, însă azi
E vreme de nouă viaţă !
Şi năruie neaua din brazi.
Zăpada căzută-l înclină
Şi-l face să geamă amar,
Dar vânturi îl fac să-şi revină
Plăpândul lăstar de stejar.
Cu-a soarelui daruri pe faţă,
Desface o pată de verde,
Văzând prin lumini ca prin ceaţă,
Omătu-n pământ cum se pierde.
Şi-nalţă omagiu spre astru
Frunziş împletind înmiit.
- Copac mă înalţ spre albastru,
Puternic, prin ani împlinit.
