sâmbătă, 3 noiembrie 2012
Ce daca… de Lacramioara Lacrima
Ce daca esti departe
Si te vad rareori
Nimic nu ne desparte
Sa ne iubim cu dor,
Tu prinde-ma de mana
Ca sa pasim agale
C-afara este toamna
Pomii au ramuri goale.
Observ raceala brumei
In orice dimineata
Dar calea dragostei
Nicicand, nicicum, nu-ngheata.
Ce daca vantul bate
Poate-mi aduce-o veste
Din vis nu ma abate
Mai mult speranta-mi creste
Ca voi afla de tine
Cum esti si ce mai faci
Si ca si ieri…si maine
Vei spune ca ma placi
Noiembrie e acum
Firav cu frunze moarte
Ce zac pe orice drum
Iar oamenii le calca…
Ce daca va ploua
Din norii mohorati
Eu sunt iubirea ta
Cum as putea sa uit?
Prin stropii neegali
Voi rade fericita
Ca-n zgomot infernal
In toamna sunt iubita
Un vuiet se aude
Prvesc de pe la geam
Umbrelele sunt ude
Sub picuri care gem…
Ce daca este frig
In fiecare zi
Soarele-i zgribulit
Pe cer, pe langa nori,
Tu esti raza de soare
Ce-ntai m-a incalzit
Si pentru prima oara
Iubesc la nesfarsit
In nopti intunecate
Zaresc doar chipul tau
Luna daca-i plecata
Tu ma mangai mereu…
Ochi 18 de Costel Suditu
Încerc să-mi atârn trecerea de ceva.
Să-mi suspend picioarele acestea de carton,
Desăvârşitoarele trecerii mele agonizante
Să-mi suspend picioarele acestea de carton,
Desăvârşitoarele trecerii mele agonizante
Peste ţinutul timpului, de om;
Nu mă mai miră fenomenul în sine.
Nu mai am întrebări curiozitare;
Ci de carnea omului mă mir că pute
Când sufletul nu, chiar de doare;
Ştiu că noi şi peştii ne-am văzut din afara noastră.
Pentru ei, este posibil să nu mai fie un mister;
Noi ştim dacă visul nostru este dorit ori întâmplător?
Înşelătoare sunt toate. Înşelătoare şi pier.
Zburam într-un vis pasăre liră.
Îmi picase pantofii printre crengi pe lângă soare;
Ce să-mi doresc mai mult pentru viaţa mea de om
Aşa de prefăcută, aşa de cumpănită, atât de trecătoare?
Dar, întodeauna, un strigăt aduce realitatea.
Striga de peste mine că-mi arde aripile
Dacă nu cobor cu picioarele pe pâmănt;
Trebuia să nu mă fi temut; să nu-mi fi trădat clipele.
Nu mă mai miră fenomenul în sine.
Nu mai am întrebări curiozitare;
Ci de carnea omului mă mir că pute
Când sufletul nu, chiar de doare;
Ştiu că noi şi peştii ne-am văzut din afara noastră.
Pentru ei, este posibil să nu mai fie un mister;
Noi ştim dacă visul nostru este dorit ori întâmplător?
Înşelătoare sunt toate. Înşelătoare şi pier.
Zburam într-un vis pasăre liră.
Îmi picase pantofii printre crengi pe lângă soare;
Ce să-mi doresc mai mult pentru viaţa mea de om
Aşa de prefăcută, aşa de cumpănită, atât de trecătoare?
Dar, întodeauna, un strigăt aduce realitatea.
Striga de peste mine că-mi arde aripile
Dacă nu cobor cu picioarele pe pâmănt;
Trebuia să nu mă fi temut; să nu-mi fi trădat clipele.
Lazăr... de Nicoara Nicolae-Horia
„Lazăre, vino afară!”
(Lazăr era mort de patru zile!)
Cuvintele Lui înfioară
(Lazăr era mort de patru zile!)
Cuvintele Lui înfioară
Tăcerile mele umile.
Aici sunt bogat și mi-e bine,
Nu-mi pasă în chip și în fel,
Când Lazăr în gânduri îmi vine
Dau drumul la câini după el...
Vremea din urmă e-aproape,
Timpul în veci nu ne iartă,
Când Clipa mă-nchide sub pleoape
Și ceasul îmi bate la poartă,
Lacrima Sfântă mă doare,
Lacrima, Doamne, de-acum,
Lazăr din mine când moare
Cine-l mai strigă din drum?!...
Aici sunt bogat și mi-e bine,
Nu-mi pasă în chip și în fel,
Când Lazăr în gânduri îmi vine
Dau drumul la câini după el...
Vremea din urmă e-aproape,
Timpul în veci nu ne iartă,
Când Clipa mă-nchide sub pleoape
Și ceasul îmi bate la poartă,
Lacrima Sfântă mă doare,
Lacrima, Doamne, de-acum,
Lazăr din mine când moare
Cine-l mai strigă din drum?!...
De iarnă de Florina Sanda Cojocaru
Pădure de ceaţă şi îngeri de ceară,
Plăpândă e ziua ce-ntreabă de tine,
Cortegiu de nouri, de ceruri, coboară
Şi apusul îmbracă pământ în rubine.
Mi-s ochii de pâclă şi plouă cu lacrimi
Şi nopţile-mi sunt bolnave de noi,
E-atâta durere în iarna de patimi
Şi toamne apuse îngână a ploi.
Lupoaică flămândă ce rupe din lună,
Himere de noapte, ninsori de păcate
Şi-o singurătate mă strânge de mână,
O lume de vis îşi cere dreptate.
Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă,
Mă sfâşie carnea ce-şi cere iubire
Când timpul hapsân se-opreşte în iarnă
Şi ticăie slab, de noi amintire.
Sărutu-i de gheaţă şi sânii-s de piatră,
Bolnave-s trăirile în iarnă de mine;
Făcut-am, iubite, şi focul în vatră,
Mă dor aşteptări în noapte ce vine.
Zăpadă de îngeri căzută de-aiurea
Şi vânturi nebune prin ceasuri pribege,
În foame de tine îmi plânge pădurea
Şi nu mai e nimeni a dor să dezlege.
Eu curg de arămuri în vise de tine
Şi arde a cântec zăpadă de mine,
Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă
Când timp pentru doi îngheaţă în iarnă.
Mi-s ochii de pâclă şi plouă cu lacrimi
Şi nopţile-mi sunt bolnave de noi,
E-atâta durere în iarna de patimi
Şi toamne apuse îngână a ploi.
Lupoaică flămândă ce rupe din lună,
Himere de noapte, ninsori de păcate
Şi-o singurătate mă strânge de mână,
O lume de vis îşi cere dreptate.
Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă,
Mă sfâşie carnea ce-şi cere iubire
Când timpul hapsân se-opreşte în iarnă
Şi ticăie slab, de noi amintire.
Sărutu-i de gheaţă şi sânii-s de piatră,
Bolnave-s trăirile în iarnă de mine;
Făcut-am, iubite, şi focul în vatră,
Mă dor aşteptări în noapte ce vine.
Zăpadă de îngeri căzută de-aiurea
Şi vânturi nebune prin ceasuri pribege,
În foame de tine îmi plânge pădurea
Şi nu mai e nimeni a dor să dezlege.
Eu curg de arămuri în vise de tine
Şi arde a cântec zăpadă de mine,
Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă
Când timp pentru doi îngheaţă în iarnă.
roșu de Nuța Istrate Gangan
(clădirea are porţi mari şi albe
litere adânc încrustate
o roză a vânturilor se străduiește inutil
litere adânc încrustate
o roză a vânturilor se străduiește inutil
să stabilească o direcție
într-o zi fără vânt)
în colț
femeia cu ochi blajini
șoptește continuu
strivindu-și fruntea în pumni
de ce-ai plecat...
de ce-ai plecat...
ceilalţi
sar coarda şi şotronul
construiesc avioane de hârtie
își scriu numele
depozitează vise
apoi aşteaptă enervant de răbdători
decolarea
tu ciopleşti o aripă
dintr-un lemn prea tare
ochii îți lucesc pierduți
vena sub tâmplă se zbate mocnit
ţi-ai însângerat degetele
îți privești zâmbind rana
fascinație morbidă
gest nebun
scrii pe uşa albă numele meu
încercând să-mi dai un semn
literele roşii îmi ard retina
ochii împăienjeniţi nu deslușesc semnul
ţin un avion în palma de jar
și mă rog
să nu-şi ia zborul...
să nu-şi ia zborul...
să nu...
într-o zi fără vânt)
în colț
femeia cu ochi blajini
șoptește continuu
strivindu-și fruntea în pumni
de ce-ai plecat...
de ce-ai plecat...
ceilalţi
sar coarda şi şotronul
construiesc avioane de hârtie
își scriu numele
depozitează vise
apoi aşteaptă enervant de răbdători
decolarea
tu ciopleşti o aripă
dintr-un lemn prea tare
ochii îți lucesc pierduți
vena sub tâmplă se zbate mocnit
ţi-ai însângerat degetele
îți privești zâmbind rana
fascinație morbidă
gest nebun
scrii pe uşa albă numele meu
încercând să-mi dai un semn
literele roşii îmi ard retina
ochii împăienjeniţi nu deslușesc semnul
ţin un avion în palma de jar
și mă rog
să nu-şi ia zborul...
să nu-şi ia zborul...
să nu...
Mergeam pe sub castani ... de Ovidiu Oana-pârâu
Mergeam pe sub castani cu pas grăbit,
Sub şfichiuiri de frunze prinse-n vânt,
Când o rafală a descoperit,
Un rânjet de bordură ca mormânt.
M-am aplecat scrutând cu-ngrijorare,
Sordidul adăpost pentru vecie
Ce moartea-i oferise pe cărare,
Eternului simbol de voioşie.
Prea trist priveghi de toamnă muribundă,
Stropit de ea cu-o lacrimă frivolă,
Sălaşul fără viaţă se inundă,
Vărsându-şi conţinutul în rigolă.
Doar şuierări mai aminteau cri-cri-ul,
Răsfăţ sonor din duse luni de vară,
Iar frunze ude-nlocuiau sicriul,
Măiastrului răpus lângă vioară.
Noiembrie de Boris Ioachim
Noiembrie şi-a pus amprenta
Pe oameni, câmpuri şi copaci…
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,
Pe oameni, câmpuri şi copaci…
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,
Cu glas de brumă: „ce mai faci?”
Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?
Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint…
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.
Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce, dinspre alte zări.
Da-n frigul camerei, deodată,
Îmi fulgeră-n priviri o stea –
Şi inima mi se-aprinde-ndată,
Gândind frumos făptura ta.
Şi, astfel, noiembrie devine
În sufletu-mi, firav april
Şi cu avânt trimit spre tine
Iubire pură – de copil.
Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,
Tristeţea grea, gândiri pustii,
Visând la chipul tău, iubito,
Se-nalţă-n vise azurii.
Hei, dar tu ştii că primăvara
Inimii mele-ai fost – rămâi…
Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –
Eşti ultima şi cea dintâi,
Iubire…căci nici toamna tâmpă,
Nici iarna grea, zăpezi cernând,
Deşi cu rău frig mă înghimpă –
Nicicum nu mi-te-or lua din gând…
Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?
Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint…
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.
Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce, dinspre alte zări.
Da-n frigul camerei, deodată,
Îmi fulgeră-n priviri o stea –
Şi inima mi se-aprinde-ndată,
Gândind frumos făptura ta.
Şi, astfel, noiembrie devine
În sufletu-mi, firav april
Şi cu avânt trimit spre tine
Iubire pură – de copil.
Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,
Tristeţea grea, gândiri pustii,
Visând la chipul tău, iubito,
Se-nalţă-n vise azurii.
Hei, dar tu ştii că primăvara
Inimii mele-ai fost – rămâi…
Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –
Eşti ultima şi cea dintâi,
Iubire…căci nici toamna tâmpă,
Nici iarna grea, zăpezi cernând,
Deşi cu rău frig mă înghimpă –
Nicicum nu mi-te-or lua din gând…
Poate... de Camelia Armati
Poate și pielea mea s-a mai asprit,
De-atâtea ierni cu ger și vânt cumplit,
Poate și mâinile ce mai aleargă-n suflet,
De-atâtea ierni cu ger și vânt cumplit,
Poate și mâinile ce mai aleargă-n suflet,
Sunt înghețate de atâta umblet...
Poate că râsu-mi este plâns de moarte
Și poate plânsul îmi rămâne-n carte,
Flămândă de iubirea ce în adânc mă arde,
M-adun - doar eu și iarna ne căutăm deșarte.
Ea, cu armate de zăpezi- troiene,
Eu, cu-al meu râs și sare-n gene...
M-adună, iarnă, mă lasă-ntre nămeți!
Iubitule, te-ntreb, ce mai aștepți?
Poate mi-e frigu-n steaua dintre rânduri
Și nu mai pot să sparg ai iernii bulgări...
Poate-am murit, poate sunt gheață,
De când iubitul m-a gonit din viață...
Mă-ngheață, iarnă, spulberă-mi prin vină,
Să mă găsesc cum sunt de-un veac- străină...
Poate am vină că mă ning prin anotimp de gală
Și nu mai am, probabil, răbdare pentru școală.
M-aleargă iarna, ah, m-aleargă prin destin
Și-mi suflă în feștilă, puțin câte puțin...
Iubitule, nu m-aștepta, sunt înghețată și mă sting,
M-aleargă iarna grea din tine, îmi cere să mă ning...
Camelia Armati
Poate că râsu-mi este plâns de moarte
Și poate plânsul îmi rămâne-n carte,
Flămândă de iubirea ce în adânc mă arde,
M-adun - doar eu și iarna ne căutăm deșarte.
Ea, cu armate de zăpezi- troiene,
Eu, cu-al meu râs și sare-n gene...
M-adună, iarnă, mă lasă-ntre nămeți!
Iubitule, te-ntreb, ce mai aștepți?
Poate mi-e frigu-n steaua dintre rânduri
Și nu mai pot să sparg ai iernii bulgări...
Poate-am murit, poate sunt gheață,
De când iubitul m-a gonit din viață...
Mă-ngheață, iarnă, spulberă-mi prin vină,
Să mă găsesc cum sunt de-un veac- străină...
Poate am vină că mă ning prin anotimp de gală
Și nu mai am, probabil, răbdare pentru școală.
M-aleargă iarna, ah, m-aleargă prin destin
Și-mi suflă în feștilă, puțin câte puțin...
Iubitule, nu m-aștepta, sunt înghețată și mă sting,
M-aleargă iarna grea din tine, îmi cere să mă ning...
Camelia Armati
Știam... de Nicoara Nicolae-Horia
Știam că mă-ntrebaţi: „ce vorbe-s astea
Pe care le tot spui pe la răscruci?
Tot mai tăcută-i şi puţină oastea
Pe care le tot spui pe la răscruci?
Tot mai tăcută-i şi puţină oastea
În bătălii pierdute când te duci...”
Nici eu nu știu, așa îmi vin în minte
Cuvintele acestea, rând pe rând,
Lumina lor e-atâta de fierbinte!
Se va răci și ea, cât de curând.
Odată m-am gândit să tac frumos,
Să mi le înfășor ca pe-o mumie,
Așa precum am scris- la ce folos
Atâta vânt și-atâta Poezie?
Dar mi-a venit de undeva Răspunsul
Și de atunci tot curg ca un pârâu,
Nici eu nu-i știu prin lumea asta cursul,
Atâta doar, că nu mai are frâu...
Nici eu nu știu, așa îmi vin în minte
Cuvintele acestea, rând pe rând,
Lumina lor e-atâta de fierbinte!
Se va răci și ea, cât de curând.
Odată m-am gândit să tac frumos,
Să mi le înfășor ca pe-o mumie,
Așa precum am scris- la ce folos
Atâta vânt și-atâta Poezie?
Dar mi-a venit de undeva Răspunsul
Și de atunci tot curg ca un pârâu,
Nici eu nu-i știu prin lumea asta cursul,
Atâta doar, că nu mai are frâu...
Început de noiembrie de Boris Ioachim
...Sunt obosit, noiembrie mi-aduce
În dar, din zări, doar vânt şi vineţi nori –
Sunt obosit de zilele-mi năuce
În dar, din zări, doar vânt şi vineţi nori –
Sunt obosit de zilele-mi năuce
Şi plictisit de a-toamnei sărbători:
De sărbătoarea frunzelor căzute,
De sărbătoarea brumelor din zori...
De zilele cu vrute şi nevrute,
De obsedantul croncănit de ciori.
Încerc să mă ascund în amintire –
Dar amintirile nu mă primesc...
Primeşte-mă, deci, tu, vagă iubire –
Deşi, nu ştiu de eu te mai iubesc...
Cam multe nu mai ştiu, de la o vreme,
Şi des mă-ntreb, ce este viaţa mea?
Când simt pustiul, greu, în piept cum geme –
Pustiul şi-o tristeţe de plumb – grea.
Şi îmi tot bate vântul aspru-n geam –
Eu ştiu ce vrea, da-n casă nu-l primesc;
Căci, oaspete, deloc nu vreau să-l am
Şi nici nu vreau s-ascult sau să-i vorbesc.
Căci ştiu demult, demult ce vrea să-mi spună:
Că tinereţile mi-am risipit
Ducând o viaţă stearpă şi nebună -
Stearpă, fiindcă, zadarnic am iubit.
Ei şi?! Măcar am cunoscut iubirea
Şi gustul ei, când dulce, când amar...
Poate, de fapt, asta mi-a fost menirea:
Să trag în jug la al iubirii car.
...Sunt obosit, noiembrie-mi aduce
Drept dar, doar vineţi nori şi vânt...
Dar, pân’ la urmă, zilele-mi năuce –
Nu le-am trăit degeaba pe Pământ...
De sărbătoarea frunzelor căzute,
De sărbătoarea brumelor din zori...
De zilele cu vrute şi nevrute,
De obsedantul croncănit de ciori.
Încerc să mă ascund în amintire –
Dar amintirile nu mă primesc...
Primeşte-mă, deci, tu, vagă iubire –
Deşi, nu ştiu de eu te mai iubesc...
Cam multe nu mai ştiu, de la o vreme,
Şi des mă-ntreb, ce este viaţa mea?
Când simt pustiul, greu, în piept cum geme –
Pustiul şi-o tristeţe de plumb – grea.
Şi îmi tot bate vântul aspru-n geam –
Eu ştiu ce vrea, da-n casă nu-l primesc;
Căci, oaspete, deloc nu vreau să-l am
Şi nici nu vreau s-ascult sau să-i vorbesc.
Căci ştiu demult, demult ce vrea să-mi spună:
Că tinereţile mi-am risipit
Ducând o viaţă stearpă şi nebună -
Stearpă, fiindcă, zadarnic am iubit.
Ei şi?! Măcar am cunoscut iubirea
Şi gustul ei, când dulce, când amar...
Poate, de fapt, asta mi-a fost menirea:
Să trag în jug la al iubirii car.
...Sunt obosit, noiembrie-mi aduce
Drept dar, doar vineţi nori şi vânt...
Dar, pân’ la urmă, zilele-mi năuce –
Nu le-am trăit degeaba pe Pământ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)