în timpul vorbelor ce nu le-am spus
era un cer mai calm,cu limpede lumină,
coloanele înalte nu se sfârşeau în sus
ca să suspende vreo veşnică grădină.
dar ne-am strigat,avizi,pe nume,
privindu-ne deodată serbezi,goi,
consoanele s-au răspândit făr' de liman în lume,
şi-au încolţit îndoiala pribeagă,adăpostită-n noi.
tot ce inlăuntru ne-a locuit odată
nu ne mai ţine loc de piele ori de haină.
atunci am răscolit dumbrava înserată
pentru o frunză verde cât goliciunea toată.
rătăcitorii străvezii în zarea cea de taină...
Gânduri consumă visul pe răbojul de dor,
cum îţi tot aştept bălaia pleată în popas,
un râu nobil curgând pe pieptul meu uşor
- Cum ar fi să te sărut? Să fac doritul pas?
Cu alint să-ţi ridic bărbia în al palmei căuş,
respirând inima în îmbrăţişarea fierbinte,
pe colţul gurii să-ţi dăruiesc sărut jucăuş
a împleti duetul buzelor fără de cuvinte…
Azuria-ţi lumină şopteşte umedă sclipirea
în murmur sărutul pe căpruia-mi privire
şi curg fântâni clocotite gustând ardoarea,
contopire şi topire-n zâmbete de fericire…
Bucle şi blonde spirale, înger venit din cer
cu sânii turturele să-mi săruţi inima vrăjită,
te-aş fulgera blând cu flama sărutului sincer,
de mi-ai săruta speranţa şi visarea dorită…
Singur, cât de adânc este acest cuvânt,
ca-n versul-cântec al unui fluture tăcut,
ce-mi duce vioara mută-n invizibil vânt,
oarbă petală rătăcind în timpul desfăcut…
Singur, e sufletul admis în finitul infinit,
cu adâncimi în regrete şi vise de iubire,
spiritual-zbor, o colindă-n pas îmbătrânit,
o inimă tânără cu suflet vechi-n alcătuire…
Singur, un dor-n solitudine prin cuvinte,
revelaţie a tainei ce viața-mi urmărește,
motiv ori mister, chiar confuzie fierbinte,
în poeme sufletul doar mi se dezgoleşte…
Atunci când scriu parcă mi-aduc aminte,
Aud cum plânge lira lui Orfeu
Şi lacrimile picură-cuvinte,
Prinos pe coala sufletului meu.
Cum stai şi mă priveşti ca o icoană
În ochii tăi văd Raiul nesfârşit-
Poem neterminat, minune, rană
Şi eu Adamul veşnic pedepsit.
Să ne-odihnim îmi spui, în versul meu,
Ca meşterii la capăt de lucrare-
Atunci când scriu mă rog la Dumnezeu
Aici să-mi fie ultima suflare!...
De-ai fi tu ,dar parca nu esti .
Un vis frumos ,de prin povesti,
M-as pune-n capete de munti
Sa treaca dragostea prin punti !
De-am fi noi doi si marea,
Corabia-n desert,
Ne-am contopi cu zarea ,
Ca intr-un corp inert .
Si de-ar mai fi si luna ,
Nimic nu ne-ar lipsi ,
Ar face spume lumea,
Iar noi doi ne-am iubi !
Vă salută necăjitul, despuiatul şi totuţi mândrul ciob al unui protocol
Ce ne-a trecut pe-o hartă haşurată ca noţiune de moldovenesc popor
Şi uite de atunci din trei’ş”nouă eu nu mai am nici linişte nici loc
Indeferent de ninge sau de plouă pe umbra spuzei mele de noroc…
Dar dat fiind că-n optzeci”ş”nouă Gorbachev de Kohl a fost convins că nemţii sunt o ţară
Tot stau şi-aştept ciocanul altui Ribentrop pe Holocaust-ul meu rusificat de nicovală …
Şi astăzi vreau să înteleg cam care-i scopul ce-l urmăriţi în Cişinăul nostru sumbru
Sau vreţi chiar să vedeţi cu ochiul propriu povestea de succes ce lasă-n umbră
Multiplele legende şi balade legate de urmaşii celor care
Se spune că-s veniţi de prin Pleiade şi sunt speranţa lumii viitoare…?!
Sau poate vrei să vezi copiii şi nepoţii a celor dintre multele femei
Ce fost-au violate de armate roţii când bolşevicii fugareau naziştii tăi
Sau ai dorinţa să discuţi cu strănepoţii acelor ce-au rămas ca santinele
Să-şi apere ţi comunismul şi toţi hoţii ,să ne sugrume visele rebele…?!
Sau poate simţi neţărmurita nostalgie şi porţi un sentiment imens de vină
Ca prin tratat cu-ai tăi s-a rupt din Romania… şi Basarabia şi dulcea Bucovină
Şi nu degeaba vii cu vizita de stat, c-o zi înainte de aniversarea banditească
A protocolui secret ce-a parafat că Basarabia-i republică rusească
(Nevrând să-şi apere valorile regale, atunci elita românească ne-a cedat
Şi pân’ şi caldarâmul capitalei, plângea în faţa ruşilor ingenuncheat…)
Ah doamna Merkel , iertaţi-mă că răvăşesc patetic evantai de amintire inutilă
Infantilismul meu nu e decât un gest semnificând o disperare afabilă
Că n-am putut atunci în patruzeci să am în braţ tăria Kalevalei
Să-mi apăr plaiul nostru strămoşesc şi numele de Românie şi de Mare
…Şi vă salut aicea doamnă cancelar, intuitiv simţind agenda vizitei şi scopul
Şi conţinutul prompt deşi bizar, a scurtului discurs ce face jocul
Acestor hoţi făţarnici ce au creat, un şir întreg de state mafiote
Pe sfânt pământul ăsta aşezat la marginea de drum a Europei
Scotând poporul nostru la mezat şi invitându-vă la rolul de mascotă
Cu-a noastre lacrimi, ei vor să le spălaţi, trecutul lor de târfe mafiote
Hai doamna cancelar ridică ochii de pe discursul tău de miliarde
În faţa ta, în spate, interlopii, aşteaptă nu sentinţe ce i-ar arde
Aşteaptă doar iertarea de păcate şi consfinţirea businessului ca la noi
-Au învăţat cândva în diplome cumpărate, că libertatea-i pentru lupi nu pentru oi
Hai doamna cancelar legiferează – Republica Moldova -poveste de succes
…Ce marfă formidabilă e gazul, ce bun de plată-i Neamul Românesc !!!
(Pamflet)
Degeaba mă dilești de pe Feisbuki,
Te deranjează versul meu, știu bine,
Citește-te, din când în gând, pe mine?
Nu-i grabă încă, tu nu mai apuci
Să te citești atent, măcar acum
Cât încă ești contemporan cu tine,
Cât este ziuă încă pe coline
Și nu coboară noaptea în podrum.
De pe Feisbuk degeaba mă dilești,
Oricât de critic lite-rar te crezi,
Și dacă ochii amândoi...sunt verzi,
Nu-i verde totul ceea ce privești...
Îmi cântă o fereastră.
Auziţi?
Îmi dă şi Luna de pe cer,
Şi nu că m-am gândit să-i cer,
Aşa vrea ea;
Romanţa Lunii
Cântă lumii
Dintr-o stea;
Şi cârduri
Zboară gânduri
Şi visele prin ea;
Curând va trece vara,
Va rupe frunza ritmul,
Şi iute călimara
Va albăstri suspinul,
Pe când fereastra lumii,
Închisă stă şi zace,
Sub lacrimile Lunii,
Ce tace.
Smocuri de imagini smulg din amintire,
Ascultând cum vântul tânguie la geam -
Încercând, zadarnic, să îmi dea de ştire
Că singurătatea-i unicul balsam.
Brusc, îmi vine-n minte o alee îngustă…
Îţi aduci aminte cum ne-am întâlnit?!
Îţi ţineai, c-o mână, diafana fustă –
Zâmbind ştrengăreşte – pasul mi-ai oprit.
Şi atunci era toamnă şi sălbatic, vântul,
Şuiera prin pomii, de-acum, desfrunziţi…
Un noian de frunze potopea pământul –
Trist, zâmbea un soare, cu dinţi strepeziţi.
S-a întâmplat şi-a doua noastră întâlnire –
Când răceala brumei, totul arginta…
Nu-mi trecea prin minte că a despărţire,
Părul tău – ca frunza toamnei, flutura.
Cu câteva vorbe şi lacrimi puţine –
Pe care, cu ciudă, îndată le-ai şters –
M-ai rugat, în şoaptă, ca să uit de tine,
Căci, departe-n lume, tu aveai de mers.
N-am rostit cuvinte – doar anemic, parcă,
C-o durere mută te-am îmbrăţişat…
Pleoapele-mi, de febră, n-au putut să stoarcă
Lacrimi – numai pieptu-a scos adânc oftat.
Şi-ai plecat deodată – parcă gârbovită,
După un nesigur, ultim, trist sărut…
Nici azi, nu-mi dau seama, de mi-ai fost iubită –
Ştiu doar că, de-atuncea, nu te-am mai văzut.
…Smocuri de imagini smulg din amintire –
Cu pomi goi de frunze şi-o alee-ngustă,
Pe care-mi apare trupul tău subţire,
Ce-şi ţine, c-o mână, diafana fustă…
Omule bun, știu că ţi-e greu,
Alungă-ntunericul din gând și din pâine,
Bucură-te de clipa aceasta mereu,
Poate mai grea va fi ziua de mâine!
Din glodul păcatului să îți ridici
Privirile grele de somn şi de sare,
De ce te tot rogi de plecarea de-aici,
Mai multă lumină o fi-n altă zare?
Sămânţa cuvântului doar în ţărână
Încolţeşte acum şi în veşnicie-
Nu vezi cum te duce ispita de mână?
Las-o pustiului ei de pustie!
Ştiu că ţi-e greu, Omule bun
Gândul de tine fuge prea repede-
Bucură-te, de Clipa aceasta, îţi spun,
Sufletul tău să nu se lepede!
