Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie
vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde,
a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?
Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini…
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.
Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire…
Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert…
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.
Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.
Sublimi - precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat’,
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin
de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.
În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod…
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod…
…Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...
