Și e normal să fie
așa, pentru că acestea două merg mână în mână.
Doar dacă ești călugăr budist și te mulțumești numai cu haina de pe tine, atunci probabil, îți permiți să elimini nemulțumirea din nefericire și mulțumirea din duet și devii, simplu,fericit.
Cred că oamenii se împart în patru categorii:
Triști, amari, acri și dulci-amărui.
Pare amuzant, știu, dar stai și cugetă un pic.
Cei triști și au trecut prin iad și nu și-au mai revenit niciodată. Și "iadul" poate avea multe definiții în situația de față. De obicei îl asociez cu despărțiri bruște și dureroase, pierderi imense de capital sufletesc sau moartea unei ființe foarte dragi.
"Rănește-mă cât vrei, nici o rană nu va putea fi la fel de adâncă precum aceea care m-a transformat în cel ce sunt astăzi" . Și poate, cu extrem de multă dragoste și rabdare, un om trist se poate transforma într-un târziu într-unul dulce-amărui.
Cei amari au avut partea lor de nefericiri și nu îndrăznesc să mai creadă că ceva bun este pregătit și pentru ei. Undeva. Curând...
De obicei, sentimentul acesta amar că fierea, îți inundă ființa ori de câte ori îți amintești de toate relațiile eșuate prin care ai trecut, toate eșecurile prin care tu ai trecut în același timp în care cei de lângă tine s-au bucurat de un anumit succes pe care tu, dintr-un motiv sau altul, l-ai considerat nedrept. Acești oameni sunt oamenii lui "Așa a fost să fie". Are și amărăciunea tandrețea și rostul ei dacă încetul cu încetul se transformă în resemnare
Cei acri sunt nefericiții care se complac în situații nefericite(relații de obicei)din cauza profitului material, convenienței,"ochilor și gura lumii". Acești oameni sunt oamenii lui"Rău cu rău, dar mai rău fără rău"
Se "cuibăresc" confortabil în situații călduțe doar pentru că sunt asigurați material și trăiesc nefericiți și acri. Și "spoiti" bineînțeles. Cu zâmbete false și cu mașini scumpe. Au momente când nu se suportă pe ei înșiși. Și, din când în când, își scot căpșorul afară și împroașcă cu venin ieftin. Și asta este singura "fericire" mai acătării cu care se tratează.
Îi întâlnim destul de des și sunt cei care la final vor pierde cel mai mult, pentru că intotdeana își vor polei ieftin durerea de care bineînțeles, nu sunt scutiți. Și este normal ca durerea să nu le fie înțeleasă pentru că, din cauza mândriei nu și-o vor exterioriza; pentru că în interior ei știu exact ce sunt și unde greșesc. În exterior însă își vor purta cu mândrie tichia de mărgăritar. Dar, de multe ori, acești oameni vor fi loviți si răniți atunci cănd nu se așteaptă si de cei la care se așteptau cel mai puțin. Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine iți sunt prietenii.
Desi pare ciudat, uneori, aceasta lovitură, este exact lucrul de care aveau nevoie pentru a se trezi si a începe să trăiască intr-adevăr.
Și sunt dulci-amaruii...
Oamenii care speră, care știu că fericirea nu este altceva decât liniștea de zi cu zi. Care au trecut printr-o durere mare, dar au știut că viață este un drum doar cu direcția"înainte". Au momente de deznădejde, privesc înapoi cu durere și cu celebra mânie câteodată, dar pășesc mai departe, pentru că au în interior puterea de a merge mai departe. Știu ce înseamnă fericirea, știu ce înseamnă durerea tristețea și deznădejdea. Au trăit destul de intens și fericire și nefericire.
Nu le este prea greu s-o ia de la capăt doar pentru că știu valoarea liniștii. Au nevoie doar de un impuls, doar de un umăr puternic și un zâmbet încrezător și o pot luă de la capăt.
Viață este o continuă luptă că ești sau nu fericit. Că ești mulțumit cu cel ce ești sau nu. Doar că, în funcție de felul în care știm să ne trăim viață, sau de materialul din care suntem construiți, această luptă se da pe baricade diferite de la om la om. Și, după luptă, cel mai adesea, apreciem enorm, gramul de liniște pe care ni l-am câștigat. Și dreptul de a ne lasă seara capul pe pernă liniștiți. Nu vom fi feriți de trezitul acela ciudat, la două noaptea, când, ca printr-o nefericită minune somnul îți dispare făcând loc unor gânduri și răscoliri pe care le credeai uitate. Depășite.Dar, întotdeauna, după o zi lungă vom avea sentimentul acela nedefinit când, îți simți tot interiorul liniștit, inimă împăcată că a mai trecut o zi și că tu, ca om, ai făcut totul ca cei de lângă tine să adoarmă fericiți. Că sunt familie sau nu. Că ți-au dat "bună ziua" sau nu.
Dar, pentru tot restul vieții vom rămâne niște fericiți dulci-amărui. Pentru că un om inteligent apreciază mai mult drumul parcurs până la atingerea scopului final decât scopul în sine.
Doar dacă ești călugăr budist și te mulțumești numai cu haina de pe tine, atunci probabil, îți permiți să elimini nemulțumirea din nefericire și mulțumirea din duet și devii, simplu,fericit.
Cred că oamenii se împart în patru categorii:
Triști, amari, acri și dulci-amărui.
Pare amuzant, știu, dar stai și cugetă un pic.
Cei triști și au trecut prin iad și nu și-au mai revenit niciodată. Și "iadul" poate avea multe definiții în situația de față. De obicei îl asociez cu despărțiri bruște și dureroase, pierderi imense de capital sufletesc sau moartea unei ființe foarte dragi.
"Rănește-mă cât vrei, nici o rană nu va putea fi la fel de adâncă precum aceea care m-a transformat în cel ce sunt astăzi" . Și poate, cu extrem de multă dragoste și rabdare, un om trist se poate transforma într-un târziu într-unul dulce-amărui.
Cei amari au avut partea lor de nefericiri și nu îndrăznesc să mai creadă că ceva bun este pregătit și pentru ei. Undeva. Curând...
De obicei, sentimentul acesta amar că fierea, îți inundă ființa ori de câte ori îți amintești de toate relațiile eșuate prin care ai trecut, toate eșecurile prin care tu ai trecut în același timp în care cei de lângă tine s-au bucurat de un anumit succes pe care tu, dintr-un motiv sau altul, l-ai considerat nedrept. Acești oameni sunt oamenii lui "Așa a fost să fie". Are și amărăciunea tandrețea și rostul ei dacă încetul cu încetul se transformă în resemnare
Cei acri sunt nefericiții care se complac în situații nefericite(relații de obicei)din cauza profitului material, convenienței,"ochilor și gura lumii". Acești oameni sunt oamenii lui"Rău cu rău, dar mai rău fără rău"
Se "cuibăresc" confortabil în situații călduțe doar pentru că sunt asigurați material și trăiesc nefericiți și acri. Și "spoiti" bineînțeles. Cu zâmbete false și cu mașini scumpe. Au momente când nu se suportă pe ei înșiși. Și, din când în când, își scot căpșorul afară și împroașcă cu venin ieftin. Și asta este singura "fericire" mai acătării cu care se tratează.
Îi întâlnim destul de des și sunt cei care la final vor pierde cel mai mult, pentru că intotdeana își vor polei ieftin durerea de care bineînțeles, nu sunt scutiți. Și este normal ca durerea să nu le fie înțeleasă pentru că, din cauza mândriei nu și-o vor exterioriza; pentru că în interior ei știu exact ce sunt și unde greșesc. În exterior însă își vor purta cu mândrie tichia de mărgăritar. Dar, de multe ori, acești oameni vor fi loviți si răniți atunci cănd nu se așteaptă si de cei la care se așteptau cel mai puțin. Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine iți sunt prietenii.
Desi pare ciudat, uneori, aceasta lovitură, este exact lucrul de care aveau nevoie pentru a se trezi si a începe să trăiască intr-adevăr.
Și sunt dulci-amaruii...
Oamenii care speră, care știu că fericirea nu este altceva decât liniștea de zi cu zi. Care au trecut printr-o durere mare, dar au știut că viață este un drum doar cu direcția"înainte". Au momente de deznădejde, privesc înapoi cu durere și cu celebra mânie câteodată, dar pășesc mai departe, pentru că au în interior puterea de a merge mai departe. Știu ce înseamnă fericirea, știu ce înseamnă durerea tristețea și deznădejdea. Au trăit destul de intens și fericire și nefericire.
Nu le este prea greu s-o ia de la capăt doar pentru că știu valoarea liniștii. Au nevoie doar de un impuls, doar de un umăr puternic și un zâmbet încrezător și o pot luă de la capăt.
Viață este o continuă luptă că ești sau nu fericit. Că ești mulțumit cu cel ce ești sau nu. Doar că, în funcție de felul în care știm să ne trăim viață, sau de materialul din care suntem construiți, această luptă se da pe baricade diferite de la om la om. Și, după luptă, cel mai adesea, apreciem enorm, gramul de liniște pe care ni l-am câștigat. Și dreptul de a ne lasă seara capul pe pernă liniștiți. Nu vom fi feriți de trezitul acela ciudat, la două noaptea, când, ca printr-o nefericită minune somnul îți dispare făcând loc unor gânduri și răscoliri pe care le credeai uitate. Depășite.Dar, întotdeauna, după o zi lungă vom avea sentimentul acela nedefinit când, îți simți tot interiorul liniștit, inimă împăcată că a mai trecut o zi și că tu, ca om, ai făcut totul ca cei de lângă tine să adoarmă fericiți. Că sunt familie sau nu. Că ți-au dat "bună ziua" sau nu.
Dar, pentru tot restul vieții vom rămâne niște fericiți dulci-amărui. Pentru că un om inteligent apreciază mai mult drumul parcurs până la atingerea scopului final decât scopul în sine.
