PERECHI DE SUFLETE ȘI OAMENI de Dori Lederer

Ne-om întâlni din când în când,

Poate-ntr-un vis, poate-ntr-un gând,
În lumea fără stări din lume,
Fără de timp, fără de nume.

Ne-om aminti că ne-am fost frați,
Sau poate fii, sau poate tați,
În viețile cu stări civile
Cu resemnări, cu răzvrătire.

Vom mai aprinde-o lumânare
Poate-n alt cer, in altă zare,
Peste priviri fără de vină,
Sau într-o piatră de ruină.

Ne-om aminti că-odată-am fost
Un tainic drum cu-n tainic rost,
C-am fost doar suflete cu-n vis
De-a-nchide poarta din abis.

Acum, suntem uitați de noi.
Pășim tăcuți, doi câte doi,
Suflet și om, perechi ne sunt
Ni-i bine-n lutul nostru sfânt

Ne-om întâlni din întâmplare
Ne-om aminti că am fost frați,
Vom mai aprinde-o lumânare
Și-om mai uita c-am fost uitați.

Un vis de Vali Zavoianu

Ce alba-i zarea, ce nauca

Ce dor de tine ma apuca
Ce pasi rasuna in podele
Si-n cumpana inimii mele.

Ce crude ganduri, ce valtoare
Ce grea-i secunda care moare
Si tu ce vis, ce nebunie
Imi esti in clipa asta mie.

Ce pleaca lacrima pe gene
Cand vii in mintea mea alene
Si-n suflet vii sa-mi pui robie
Sa-ti apartin o vesnicie.

Ce reci sunt urme de saruturi
De fericire, de-nceputuri
Nici nu a fost ce va sa fie
Si nu-s nici moarta, dar nici vie.

Ce agonie-i fara tine
Ca nici nu stiu ce ma mai tine....

ZBURĂTĂCESC de Stefan Oana Valentin

idei înaripate

în piața centrală 
a gândului.
și-mi fug vesel...

liniștea calmă
își lasă miere
pe degete subțiri.
și le ling prelung...

muzica 
e adiere de poem
în cioc de mierlă.
și cânt tare...

muntele sânului
are doar un vârf
și-i curg izvoare albe.
de dor înmiresmat...

nebunia sublimă
e aparținere de eu
cu brațe aprinse.
la tălpile TALE...

poeme scriu
în iamb sau metric
de picior de pahar.
plin de adevăr...

cine e părinte 
de vânt,
oare zburătăcirea
de creieri?

Frumos de Veronica Simona Mereuta

e pomul ce ne cuprinde in brate aripile,

cu tot cu rod
liber zambetul sa lumineze
cand umbra lui e racoare si sprijin,
ragaz de umplere cu zbor

Stii,mereu mi-am dorit sa vad un cocor,
de-aproape,
chiar daca n-ai crede,
sta scris undeva ,de-i spune soarta,
ca sunt gard sau poarta,
si cele de le mai faci cu mana ta,
cand mandru iti incercuiesti
gradina,livada,cetatea
cu iluzii,

Iubesti pentru ca vezi,
pentru ca mai sari gardul
(fara teama de scranteala delicatului ahile personal)
mai altoiesti un pom,
mai plivesti o buruiana,
ca treaba sa mearga
si-n alta ograda.

Şi, ştii, iubito... de Boris Ioachim

Şi, ştii, iubito, nu am timp de lume –
Şi, parcă, nici de tine nu mai am...
Căci plictiseala vrea să mă sugrume,
Şi simt cum nepăsarea-mi bate-n geam.

Te uită, a trecut şi primăvara –
S-a dus şi floarea pură de castan...
Mă lasă rece - cu căldura-i, vara –
Căci, tot mai rece-i lumea, an de an.

E secetă, câmpiile sunt arse –
O secetă cumplită simt în piept...
Natura-mi joacă - şi ne joacă farse –
Aştept ceva – dar nu ştiu ce aştept:

Să plângă cerul lacrimi răcoroase,
Sau, poate, într-un vis să te revăd...
Ori să-ţi aud şoptirile duioase –
Când ploaia-ar face, în oraş, prăpăd.

Când strada s-ar zbici, sub ochi de soare,
Şi teii ar îmbăta - cu floarea lor
Iar totul, împrejur, ar fi splendoare –
Aş vrea, din nou, să mă topesc de dor.

Dar nu mai am putere, nici voinţă
Să te iubesc, cum te iubeam, cândva...
Când, ars de-aleanuri, respiram dorinţă –
Eu – nu sunt eu – tu eşti altcineva.

... Şi, nu mai am, iubito, timp de lume,
Nu mai prind rod a-inimii livezi...
Dar îmi doresc ceva – şi ştiu ce-anume –
Ceva în care nu cred şi nu crezi...

Ţie de Boris Ioachim

Cum frumuseţea ta, iubito,

Cu zâmbetul tău alb şi pur
Pe dată, noaptea mi-a-nsorit-o
Şi-n suflet mi-a înfipt azur!

Cum părul tău, ce-l zvârli pe spate,
Cu-n gest cochet dar inocent
Mă face să simt cum se zbate
În mine-un vechi adolescent!

Privirea ta, cumva, timidă
Mă zăpăceşte ca pe-un puşti
Şi toată viaţa mea sordidă
Mi-o curăţi, când gura îmi muşti.


Când speriată de-ndrăzneala –
Pe care nici n-o bănuiai
Că stă ascunsă sub sfiala
Pe care, de-obicei, o ai

Încerci să mă alinţi, femeie,
Ca o văpaie mă aprind
Şi nici un gând, nici o idee,
În minte n-am – când te cuprind.

Doar o săgeată mă străbate –
De fapt, e-un fulger neîntrerupt –
Când simt cum pieptul tău se zbate
Şi timpul, brusc, devine rupt

De tot ce-a fost odinioară,
Pe când eram un zvăpăiat –
Ducând o viaţă de ocară,
Crezând că, astfel, sunt bărbat.

…Când, osteniţi, ţintim spre stele,
Cu ochii tot de dor aprinşi,
Simţim că suntem ca şi ele –
De tot ce-i pământesc desprinşi.

Cum frumuseţea ta, iubito,
Cu zâmbetul tău alb şi pur
Pe dată, noaptea mi-a-nsorit-o
Şi-n suflet mi-a înfipt azur!..

sacrificiu de ‎Ovidiu Oana-pârâu‎

un urlet îi zoreşte şi dau fugă

într-un desiş de umbre din pădure
ea nu mai poate goana s-o îndure
de greul dus şi i-a oprit cu-o rugă

dă muget cerbul turmei să adaste
atent pândind la vreo sclipire
sfârşită de efort şi opintire
începe ciuta truda de a naşte

un ied plăpând ce frigu-l abureşte
se zbate, se înalţă pe picioare
ea-ncearcă să-l ferească de răcoare
când blana umezită-i netezeşte

purtând spre ei a lupilor cătare
le vine din pădure semn de frică
către jivine coarnele-şi ridică
el tatăl ce rămâne pe cărare

vrea timp să mai câştige până turma
s-o-ndepărta în noaptea-ntunecoasă
de haită-n pădurea prietenoasă
şi prin tufişuri îşi va pierde urma

s-a dat pe el dând iedului iar viaţă
oprind pe lupi din cruda hăituire
şi-apoi se stinge ca o amintire
privind înspre desişuri ca prin ceaţă

Sonet LVII (pe cergi de întuneric …) de ‎Ovidiu Oana-pârâu

Pe cergi crepusculare risipite,

Borboane de lumină-ncet pulsează.

Se unduiesc în noapte răscolite,

Ursuze iele ce adormitează.

Fuior strângându-şi horele rărite,

Stelare pulberi sorb şi-agonizează

Blesteme ţes din vorbe negândite,

Cătuşe de-ntuneric în amiază.

Cresc Hydrele din somnuri retezate,

Rigole-n care lunecă simţirea.

Curge spre iaduri pline de păcate

Stix de puroi în care nălucirea

Iscată de porniri necugetate,

Amestecă pucioasă cu iubirea.

PESCAR FĂRĂ PEȘTE de Stefan Oana Valentin

mi-e mâna undiță flămândă

cămașa-n vânt se tăvăleste
mirajul apei e doar undă
bogat săracă fără pește

pluta-nghețată nu se-neacă
timpul demult e la apus
nici stuful nu se mai apleacă
nici norii nu mai cresc în sus

acul mi-a fost furat de-un șarpe
pândind șiret la niște mierle
firul subțire s-a pierdut în ape
suport de luni făcute perle 

momeală n-am în podul palmei
plasa încurcată numai găuri
sirenă, hai, dă-i cep tu tainei
nu te mai bălăci prin tăuri

pune tu vrajă în vârf de alun
adu-mi tot pestele la mal
descântec să mă-nveți să spun
să nu mă rog la orice val.

12 05 2012
Ștefan Oană 
Tulcea

Alean de vară de Boris Ioachim

Stau întins în iarba-naltă

Ochii către cer mijind…
Soarele pe boltă saltă
Plin de sine, surâzând.

Păpădii – sori mici – n-ai crede –
Mă-nconjoară, încălzind,
Trupul meu şi iarba verde, 
Ce foşneşte mirosind

A copilărie dusă
Pe vecie-n alte zări,
Lăsând viaţa mea supusă
De-ncâlcite întrebări

Despre soartă, despre viaţă
Despre fostele iubiri…
Despre cum să ies în faţă
Ca să scap de amintiri.

Amintiri dulci sau amare,
Care-n inimă au lăsat
O melancolie care
Mă-nfăşoară neîncetat

Într-un soi vag de visare
Ce mă poartă în zig-zag
Între-naltă exaltare
Şi al deznădejdii prag.

Hei, tu, boltă azurie,
Ce atât de calmă eşti,
Spune-mi, mâine, ce-o să fie -
Adevăr sau doar poveşti?

Fi-va rău sau fi-va bine
Spre azuru-ţi voi ţinti…
Căci tânjind, mereu, spre tine
Doar spre-nalt voi jindui.

…Stau întins în iarba-naltă
Alintat de păpădii…
Soarele pe boltă saltă
Aruncându-mi raze – mii…