Orb se născuse, fără Vederea de-afară, doar cu vederea dinlăuntru curată.
Copilăria şi-a petrecut-o la ţară, acolo unde niciodată orbului nu i se spune-Orbule!
Jucăriile lui, în casa bunicilor, erau cuvintele, umbrele lor...
Adolescent se îndrăgostise de Ea, de fata aceea ciudată, cu părul prelung-foşnitor, cu buzele de forma suspinului...
Şi ea îl iubea deopotrivă, cu bucuria şi tristeţea Poemului.
Între ei veşnicea Poezia.
Era în amurg.
Afară mirosea a fân cosit şi-a cântec de greier, acolo sus, pe Dealul nevinovat al iubirii lor.
Deodată ochii lui, ca două păsări speriate pe ram, au ţipat în lumină, învăţând pentru întâia oară să cânte...
Vedea cu vederea de-afară!
De singurătate şi teamă a strâns-o la piept, pe minunea aceea, ca pe un abur fierbinte, ireal, acolo, sub zarea înserării, murmurând printre lacrimile lui, cele dintâi:
- "Tu vezi ce văd eu?!"
Ea, sărutându-i ochii, în Cesul acela de taină, i-a răspuns înfiorată:
- "Eu văd ce n-ai văzut tu, te văd pe tine văzându-mă! Noi vedem şi ochii noştri au văzut dimpreună nevederea altora..."
Abia atunci a înţeles pe deplin de ce l-au izgonit din leagănul de-acasă părinţii, ei, domni undeva, într-un Oraş fără somn, pe el, blestemul dragostei lor...
Şi totuşi, în sufletul său prigonit, începu să i se facă dor de ei.
Dor de chipurile lor adevărate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu