Iubirea de a mă dărui şi de a dărui. Toate exerciţiile de/prin iubire, de până acum, au fost mici scântei. Le-am adunat în mine. Le-am...şi ascuns bine, bine, uneori. Ştiu, toţi credem în acele clipe că ...e unica. E la fel ca şi desluşirile Căii pe care să mergem: Este calea ascetică şi Calea Iubirii în doi. De când omenrea. Nu le-am inventat noi acum. Fiecare cum alege (oare? Mai am nelămurir aici, dar voi pune întrebări şi... voi aştepta răspuns.Sigur îl voi primi).
Zilele trecute, eram în faţa săvârşirii unui ritual. De angajare, aparent io fiind stăpâna. Deveneam conducătoarea unui regat necunoscut. Bănuit. Nu... l-am încheiat. Mâna a rămas suspendată într-un netimp... de unde,voi relua poate, gestul .Sacru , de data aceasta. Pentru că este un Simbol de Forţă şi de dăruire. Nu vreau să fiu asemeni îngerului frânt, purtat pe umărul stâng de atâta amar devreme. Devenind aripă înspre nevăzute înfăptuiri.
.... Eeeei! Acu ce să zic?! A meritat durerea! Adică, am şi meritat-o.
Există o iubire unică?! Există! Cea pe care nu ţi-e teamă să o dărui atunci când ea este cât un mugure. Nerăbdările şi suferinţele există. No! La mine au fost un uriaş univers, în care aproape nu mai încăpea nimic. S-au eliberat, trecând peste voia mea pentru că le durea. Şi ...durerile au dureri. Greu de explicat, dar sigur aşa este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu