Vine după-amiaza! de Costel Suditu

Am un vecin căruia îi place să taie lemne cu drujba, ceva de speriat! Începe cam la o oară după ce ajung acasă de la serviciu, în fiecare zi cu mici excepţii. Săraca drujbă!.. cam o oră jumătate se vaită. Când în sfârşit termină, se aud cu o rezonanţă şi mai mare câinii satului muşcând seara cu lătratul lor. Nu se auzeau mai înainte, probabil din cauza drujbei ori tocmai asta îi întărâtase.

Şi latră! Latră!.... Când la un moment dat se liniştesc, aşa, cam cât ar bea apă, se aude undeva aiurea un schelălăit anemic de javră stată în soare. Pe rând, încep toţi iarăşi.Of!.... Acum este timpul când alt vecin, iubitor acerb de muzică pe gustul lui- tocmai singurul segment care nu-mi place mie, manele,- îşi scoate boxele în faţa uşii. Se îngrămădesc literele să iasă de pe foaie! Doamne!! Şi tare şi urât!
Undeva în nord-vest, cineva are un păun, care tocmai acum îşi începe serenada. Cine ştie cât de frumos şi insistent cântă(?), mă înţelege. Aşa trec două trei ore din după amiaza mult aşteptată, sperând de fiecare dată să fie altfel. Sper degeaba. Tocmai când mă aşez la măsuţă afară cu o cană de ceai, caietul, pixul şi o scrumieră, începe câinele vecinului a lătra, parcă intenţionat. O pisică sare gardul, urcă într-un copac şi trece pe de-asupra lui privindu-l curioasă şi revoltată acompaniată de acelaşi schelălăit nesuferit şi foarte enervant.
Acum ies copii la joacă pe uliţă. Îmi iau cana, caietul şi pixul- scrumiera nu, că mai am una în casă- şi intru în cameră. Închid termopanele-nu sunt adeptul aerului condiţionat- , pun un mic ventilator cu ochii în tavan şi cu un prosop udat în apă rece stors bine, pus când pe faţă când pe spate, încerc să prind şi eu partea mea din după amiază. Dar ce?! Sună telefonul.
- Da!... săru’mâna tată! Acum?... bine! Hai că vin!
Şi aşa, n-am apucat să scriu o literă sau să beau o ţigară ori să fumez un ceai... pardon!... invers, şi şeful mă mai întreabă în fiecare dimineaţă bănuitor, de ce am ochii roşii? Trebuie să scriu ceva, altfel nu adorm.