Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al doru-rilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându-se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu-mă, străpungându-mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit-o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.
Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându-se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă-mă, minune! Iartă-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-mă, Iubire!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu