orașul acesta - de Nuța Istrate Gangan

ne înghite nemestecaţi
apoi ne scuipă fără remuşcări
de pe Brooklin Bridge

sunt doar un cetăţean planetar
între toate naţiile lumii
adunate pe o singură bancă
în metrou
ascult cuvântul biblic predicat cu ardoare
de o preoteasă neagră
şi privesc zâmbind înspre genunchii indecenţi desfăcuţi
ai fetei care a coborât la 14 street

cu un singur gest ne-ar putea îngropa sub beton
şi ne-ar aşeza lângă cerşetorii aliniaţi simetric
lângă un zid (clandestin) al plângerii

(do not step on me, please)

oraşul acesta conjugă verbul a coexista
în inimile oamenilor lui
şi pe zidurile
mâzgălite artistic în graffiti

nebunie frumuseţe splendoare
toate la superlativ
cotidian oglindit în uriaşe baloane de săpun
şi în ferestrele albastre
în care cerul îşi odihneşte o clipă nesfârşirea

street artists
nelipsitul saxofonist din colţ
Gioconde zâmbind sub peneluri amatoare

hi hello hola bonjur 挨拶 बधाई приветствие powitanie

bună ziua

(undeva
în Central Park
un copil
sare şotronul)

Fericit... - de Nicoară Nicolae-Horia

Fericit e cel care se spune
Şi nu e singur dincolo de uşi,
Am auzit oftând în Rugăciune
Ochii tăi din lacrimă supuşi.

Era fierbinte zarea şi deplină,
Cuvintelor cum le rosteai din Duh
Şi versurile mele se-nlumină-
Tu roagă-te cu mine în văzduh,

Tu roagă-te cu mine din oriunde,
Glasul tău e fără de păcat,
În poemul, cel nescris, m-ascunde
Şi lasă-mă acolo împăcat...

între deznădejdi - de Belean Maria

duci amfore cu maci pentru altarul Maei
pentru ingeri fără de faptă
bobul de neghină albastru

printre zambile și toporași
ține sub aripi
mâinile noastre unite-n vina alergării celeste

dezmierdând vorbele mamei
las printre degete să se prelingă
atingeri prefăcute-n rubine

așteptarea nu mai are pași
iubite
doar o privire să-mi trimiți
și îți voi întinde o crenguță de măr
aburind hotărârea

mii de scântei vor fi ușa unui schit
care ne va sfinți sentimentele

șuierul mâinilor pune peste ochi
gradenuri de vise
acum
aici

SINGURI PE CALE… de Patricia Serbanescu

Nicicând nu-mi vindec inima
Ce simte boala din iubire,
Prea mare este pacostea
Cu greu opreşti, a ei pornire.

Căci fug şi-apoi revin din drum
Să număr paşii ce-am greşit
Şi totul se transformă-n fum,
Clipa iubirii… s-a topit…

Mă-ntorc, regret şi lăcrimez
O iau târziu de la-nceput,
Cu paşi mărunţi, iară oftez
Parte din viaţă… a trecut.

În mine vântul se iţeşte
Nu văd lumina, nici pe soare
Când inima îmi rugineşte,
Pe răni, se-aşează iară sare…

Apoi, uit totul îngropat
Sub poze răvăşite-n scrin,
Nicio iubire n-am salvat
Dintr-o durere, cu mult chin…

Alte iubiri, pe… postamente
Te duc în ultim asfinţit,
Rămânem cu experimente…
Pe rând, topite-ntr-un sfârşit.

Zile-nşirate, se-ntind pe-o aţă
Sunt amintiri în infinit,
Dovezi că am trecut prin viaţă
Singuri pe cale, cum am venit…

toamnă - de Bogdan Dumbraveanu

nu-i râs
să nu se facă lacrimă
din om rămâne
doar o poză intr-un album trist

cum zâmbetele
oamenilor care au fost
crezând o clipă
că vor fi întotdeauna

nu voi putea mângăia
toţi suferinzii
nici pe mine nu mă pot
păzi de propriile-mi temeri

azi am umblat
o vreme prin marea atingând
ţărmul, cu ochii căutând
locul unde ai stat ieri

unde te-am îmbrăţişat
o clipă să locuiască şi-n mine
luna pe care o ţineai
captivă în priviri

să mă adie doar o clipă
singurătatea mândră
în care s-au născut
primele versuri

am simţit picurând,
târziu,în mare,
argintul

Pragul casei... de Nicoară Nicolae-Horia

Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia grâului de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie dintr-un rai în celălalt.

Dă-mi voie dar să îmi descalț afară
Adidașii sfârșitului de veac,
Aici la tine amiroase-a vară
Și-a doină amiroase, fără leac.

Trage oblonul, scoate vinul vechi,
Doar el să fie singura otravă
Și sângele ne bubuie-n urechi
Acum când clipa e atât de gravă,

Acum când ceasul e atât de slut
Și viața e un semn de întrebare,
Să bem din rana cănilor de lut,
Să bem total până la vindecare...

Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia pâinii de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie fremătând curat și cald...

Aleanuri - de Boris Ioachim

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti…
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim…
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim…
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg…
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

…Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut…
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

speed - de Nuța Istrate Gangan

sfidai toate limitele de viteză
(nu te-ai supus niciodată regulilor
nu-i așa?)

te-am privit până te-ai transformat într-un punct
ochii îmi ardeau;
corbi invizibili
ciuguleau hulpav irişii obosiţi

nu plângeam;
lacrimile au fost plânse
cu mult înainte
dar te striveam sub pleoape
cu pumnii strânşi şi unghii înfipte adânc

plecai fără destinaţie
fără adio
nu mai exista cale de întors
nici drum de mers înainte

am fost doar postul restant
la care ai trimis scrisori fierbinţi o vară

voiai să laşi în urmă
podul acela suspendat
pe care un sinucigaş
îşi plănuia ultima dorinţă

am crezut că ai fugit de mine
şi am blestemat clipa
în care te-am învăţat
depăşirea vitezei legale

(mult mai târziu am aflat
că de fapt
nu ai avut frâne

şi că ai fost pe podul acela)

Vizită inopinată - de Zavoianu Vali

Bate-n uşă altă toamnă.
Eu, rămasă fără grai
Mă uit lung şi trist la doamnă
Şi la ruginiu-i strai.
Dânsa, năvăleşte-n casă,
Brumărie, despletită,
De privirea mea nu-i pasă
Şi zâmbeşte fericită.
Prin fereastră, strada lungă
Pare-o mare de noroi
Străjuită de o dungă
De copaci înalţi şi goi.
Ea se sprijină pe coate,
Se tot uită împrejur
Şi-n lumina ce răzbate
Din al lămpii abajur,
Îi văd ploile pe tâmple,
Gâtul învelit în şoapte
Şi cum stau să se întâmple
Prinse-n pieptu-i, mere coapte.
Ce metafore s-o-mbrace?
Ce alai de epitete?
Când o vezi ce mult ii place
Strada cu noroi să-mbete?
Însă ştie-atât de bine
Ce emoţii să-mi transmită...
Seamănă un pic cu mine
Toamna asta despletită.
Mă îmbie cu răcoare
Şi-mi arată prin perdea
Cum apune blândul soare
Peste deal de casa mea.
Îmi întinde palma dreaptă
Şi-mi arată struguri copţi.
Ştiu ....de astăzi mă aşteaptă
Multe lungi,ploioase nopţi.
Dau s-o-ntreb cât poposeşte.
Mă opreşte cu-n oftat
Şi apoi cu calm rosteşte
-Stau atât cât e de stat.
Se întoarce pe călcâie
Şi se-aşează-n calendar
Făr" s-o rog eu să rămâie
Sau să o invit măcar.
Asta e...deja mi-e toamnă...
Râd ca un adolescent.
Ce moment găsit-ai doamnă
Să mă-nvălui...ce moment!

Uitare... de Cătălin Codru

În ploi tăcute zdrenţuite,
Îmi face liniştea popas,
Cu gândurile rătăcite...
Mă sting şi eu cu-n ultim glas.

Mai mor o tomna după tine,
Frumoasa mea, icoana mea,
Căci amintirile-s preapline,
De noaptea ta de catifea.

Şi-mi plâng ecouri spre uitare,
Aş da cocori pe-o amnezie,
Să fiu acum o mare, mare,
Tu să-mi fii vânt, să-mi fii vecie.

Şi-aşa cu ochii-nchişi în grabă,
Să uit al lumii greu pustiu,
Cântând din tine ultima silabă,
Fără iubirea ta... de ce–aş fi viu...