Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia grâului de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie dintr-un rai în celălalt.
Dă-mi voie dar să îmi descalț afară
Adidașii sfârșitului de veac,
Aici la tine amiroase-a vară
Și-a doină amiroase, fără leac.
Trage oblonul, scoate vinul vechi,
Doar el să fie singura otravă
Și sângele ne bubuie-n urechi
Acum când clipa e atât de gravă,
Acum când ceasul e atât de slut
Și viața e un semn de întrebare,
Să bem din rana cănilor de lut,
Să bem total până la vindecare...
Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia pâinii de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie fremătând curat și cald...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu