crezi că nu știu de Belean Maria

că acest zbor este amăgire
știu
dar nu-i pot rezista

este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb
până și gândurile-i sunt albe
privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare atingere
când prinzi și tu de ea
una din jumătăți va rămâne să scoată apa din dogoarea nisipului
următoarea este departe
dacă există

sunt o Fata Morgana din stânca nădejdi
îți piaptăn câlții ninși
trupul muribund

tu știi asta
știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
să împarți bilete
alb pentru aură
nimb
albastru pentru pasul din față
sub tălpi muguri

totul și nimicul
tremurul
prind viață
urcă
urcă
nu mai sunt trepte
pământul e grăunte
mareea crește sub pleoape un altfel de râu
…iubite
nu fi trist
imensitatea dorului
carnea lui vie
nu știe să facă diferența
între cădere
sau zbor

Maia - de Belean Maria

a luat suflul rece al hotărârii
de colțul rochiei
privirea înaltă e crispată
acorduri line nu-i mai rănesc adâncurile
arareori mușcă pe la colțuri din cordul încins
dar
în coșul cu frunze se vindecă
… iubite
cu gingășia mâinilor frământ lutul
pe care ieri se coceau pâini
una după alta
potolindu-ți foamea
lipesc crăpăturile fiecărui zid
cu răbdarea unei încolțiri
dezbrac negrul cămășii

filele scrise cu arderi până mai ieri
le așez sub talpă
pădure pe mâini
pe coapse
pădure pe cerul gurii
al buzelor

lutul verde- galben
strivește visul păcatului
privirea se întoarce spre soare

luna a murit
săgetată de tăcere
… auzi
și de vină

golul - de Belean Maria

din mine-și îmbracă sutana
golul acela rămas după ce măslinul rămâne fără flori
frunze
pace

șuierul singurătății s-a lipit de colțul eșarfei
doar
pânza albă așteaptă să-i cânt
în culori cât mai vii
respirația lebedei

adulmec legătura firavă dintre noi
obosită
mai trage șoaptele după ea

mirele meu
cu haină de pene
retrage-ți la marginea cărării
păsările deșirate-n culori gălăgioase
sau tăcute
căci un doi nu e
nu va fi
-un ritual dus până în punctul
în care s-au ciocnit atingerile mereu rănite-
decât o margine de cer
mereu amenințată de căderi

golul crește
un altfel de alb în os
aici
unul și niciunul
îmi va mângâia tâmpla

tu când te luminezi

doar mâinile noastre - de Belean Maria

printre amintiri
se amăgesc cu false atingeri
ochii prea obosiți confundă albastrul cu cenușiul
și începutul cu neștiutul
pe fiecare cuvânt clipele înmuguresc un număr
ca și cum trecerea ar conta

pe sticla aburită desenez jucării din amintirea bunicii

zborul îmi fulgeră tâmpla
iubite
ia tu mărul și așază-l în formă de dragoste
la margine de drum
semn că-i cer iertare primăverii


dulcele fără de culoare
este scos la licitație
în ritmul izvoarelor de munte
de parcă neatingerea s-ar desface în mii de cioburi
spini de gheață
prea devreme
prea ușor
prea neînțeles

privirea îmi rămâne încremenită spre răsărit
din dorința că poate voi zări
un senin care să semene
cu ochii lui Iisus 

Nu te las, cerbule! – de Belean Maria

nu-mi puteam imagina că voi trage de capătul pădurii
căutând seminţe
am vrut doar una cât o linte
cer frunzelor să ia locul vechilor vestigii
imitând şuieratul trupurilor goale

o să-mi prind în păr umbra stejarului
căutând în somn pe ramul adus
de dorinţa mea nebună
la picioarele tale
lăstari

eiii şi ce dacă mereu am crezut
că în curtea mea va fi sărbătoare

atârnam ghirlande în colţuri
ca sărutul să nu se rănească
îi mai aud gâlgâitul
acum
peste granitul ceruit cu atâta migală
viaţa a căptuşit flori de piersici
prin peţiolul căruia se mai chinuie să treacă un cerb
morţi
care mă trag în iarbă
amintindu-mi că doar ramul mai e pe post de dădacă

nu te las cerbule
buzele mele vor fi barieră
pentru cel care vrea să să închidă ochii
melcului ce moare

din temeri - de Belean Maria

a rămas un sunet slab
nu-i mai simt greutatea
ai reușit să mă îmbraci în alb
să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

vroiam peste strigătul arborilor
să mut zile
să cer iertare anotimpurilor

acum ești aici
cu zâmbetul celei mai duioase povești-ofrandă
pâinea zilei este a mea
atât de pură
încât pot crede în foamea codrilor
și-n nesfârșirea poveștilor
o împart cu tine până la ultima înghițitură
orice neînțeles

ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă

Abisul - de Belean Maria

poate fi trecut ușor
dacă se ia o cană cu apă
cu misterul care învăluie banalul gest

a fi mai fericită
înseamnă a aduce cu blândețea privirii
celălalt mal aproape
să-ți număr sclipirile din iriși

în ochii tăi întrebarea e mută
încerc să-ți trimit cuvinte tăcânde
poate nu-mi vei citi gândul pe buzele îndoielii

urmăm în junglă un drum umbrit
care duce spre un loc gol și plin de soare
picioarele ni se înfundă în nisipul luxuriant
în timp ce cu mâinile pline de răni
se cațără înspre floarea de colț

însetați și flămânzi
doar scheletele poartă visul în amintirea oaselor

coroana florii este o pasăre
care stârnește seninul

transfigurați
de lumina lăuntrului
(care doar pe creștetul munților prinde rădăcini)
sorbim apa din aceeași cană

îmi iau bocceluța cu amintiri
zâmbetul de buzunar
- nu mai sunt prizonierul gândurilor triste -
doar mâna întinsă a lui Proteus
înspre un schelet ambulant
mai poate naște îndoieli

tare dor mi-a fost de tine frunză - de Belean Maria

îmi era dor de acea clipă în care grijile dorm
iar pe tine te puteam mângâia
îți puteam modela orice haină
să-ți potrivesc sentimentele
culorile
șoaptele
fără frica pierderii vreunui mal
erai copacul crescut în odaia cu aer condiționat
nu știai
sau nu vroiai să atingi seceta aprigă de afară
durerea-i crudă

Doamne
ce dor mi-a fost de tine
încrezătoare deschid ușa
verdele îmi trezește foamea
adulmec petecile nervurilor albastre
adulmec gustul de căpșună
mângâi somnul versurilor
zâmbetul se alungește nerușinat până în călcâi
mulțumirea își face patul în apele sufletului

între rădăcini de dor
te prind de mâna sidefie
caldă
îți surprind privirea mulțumită

ziua de azi
copac în înfrunzire
are surâs

nu-mi este ușor - de Belean Maria

să mă descurc cu atât de multe sensuri potrivnice
cuvintele umblă împiedicate

am lăsat doar tăcerea-mi
să se așeze lângă Muntele Sfântului Semn
să mă învețe cum se tace înalt
până în adâncimile ochilor
binefacerile liniștii senine
care doarme pe prispă
îmi spune cât de aproape este depărtarea
uit pași între mersul de exaltare
și târâtul deprimărilor adânci
în același punct imposibil de trecut
limbajul lăuntric și cel exterior
sunt diferite de al tău
pentru a putea trasa o linie dreaptă

Maharișhi plutește înspre înălțimi olimpiene...

ceva din sufletul împietrit al Arunașalei
a trecut în chihlimbarul ochilor mei
mai presus de gândire
firesc
ca o moarte
sau ca o naștere
confruntate cu augusta prezență
nu mai sunt doar slăbiciuni mărunte
este însuși seninătatea inalterabilă
acel vis alb
din care nu mai ții minte nimic
pentru a lua adevărul din palmă
va trebui să ies din cântecul tău
să pot curge lin
fără a compara înțelepciunea cu viața
strălucitoare ca zăpada
caldă ca soarele
este clipa conștiinței că sunt
este de ajuns
doar cu o singură mână pe roata olarului
să modelezi ulciorul
și să întelegi
că salcâmii sunt flori
ce-și au cuibul în noi

să îngenunchezi în rugăciune
doar cuvintelor

A patra dimensiune - de Zainiciuc Carmen

nu mă transforma
cuprinde-mă întru întreg
lasă-mă să văd
ce nu sunt
a patra dimensiune
e următorul pas
dintr-o lume
în care doi
ne spune la singular

Belean Maria

un căluț de mare

întrebări - de Belean Maria

Sunt albastrul cel mai aproape de tine,
rugăciunea ta îmi este destinată,
îmi faci punte din ganduri?

Eu, aşa simt pentru tine!

Când cerul îşi întoarce spatele,
stai lângă mine pe aceeaşi câmpie,
mă priveşti când eşti părăsit?

Eu, aşa simt pentru tine!

Când dormi între flori sau cazi în spini,
viaţa ta sună a gol printre străini,
cu mine dimineţi aduni sub flori?

Eu, aşa simt pentru tine!

Ploaia face umbră,
stropi limpezi aprind lampa,
iubirea o las lucarnă...

Eu, aşa simt pentru tine!

nici măcar nu mai știu - de Belean Maria

câte ofrande aduc mărului
plantat în partea de răsărit al grădinii
împreună

mai arunc o privire dincolo de geam
cu speranța că va rămâne atârnată
cu a ta
împreună

așez pe ram ultima culoare din ochi
acum
sunt cenușie
…dar
nu eu sunt cenușie
timpul acesta din ieri
nerușinat
mai greu cu o inserare
încă mă trage de roșul din păr
tremurul buzelor
mai știe rugăciunea spusă
împreună

mărul se usucă
crengile întind brațele spre nord
nu mai știu de -împreună-
doar de ger arșiță și ploi
ochii i-a pierdut la intrare
doar auzul mai discerne
căderea frunzelor uscate
de
înmugurirea bobocilor
din celălalt anotimp

acum
albite
privirile și culorile
împodobesc copacul
doar
împreună

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre cu nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și acea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

nu știu cine sunt - de Belean Maria

sau ce multe doruri de dor încolțesc
nu știu iubirii să aduc ofrande
dar îți știu albastrul ochilor

vinovați
flămânzi

iubite
ești de vină pentru așezarea bătăilor inimii
deasupra sfinților pictați în altar
pentru orbirea noastră
pentru jertfa tăcerii
mi-ai spus că acest drum duce spre veri
de aceea l-am ales

urc încrezătoare
împrăștii scântei
încă un pas
nu este doar o floare de vară
este o poiană în mii de petale
simțuri într-un tril haotic
aleg
alerg
nu pot cuprinde adâncurile absolutului
durerea fericirii
foamea
foamea de cuvinte
care vor
să-și zidească eternitatea în noi

este timpul să despici existența
ideea de a fi
ca pe un fruct
să gust pentru prima oara
numai așa va coborâ copilul
din icoană
zâmbind

să nu mă chemi - de Belean Maria

în plimbările tale nocture
oricum voi veni
așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns
- Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
lumina ochilor tăi va sfărma pietre
în zborul veșnic
cu răbdarea mai mare
decât a miriștei în așteptarea ploilor
a orașului însetat de pașii liniștii

o să cred
că în podul palmei tale
cresc nopți albe
într-un șir lung până la stele
în care
doar eu îmi voi despleti părul
doar ție îți voi arăta
ce gură frumoasă am
șoptind rugi
de dor

privește-mă
să nu adorm

nu voi ști niciodată
cum îți place să te numesc
seara ești fir de cer
prevestind tandru
prin pețiolul fiorului ce doarme
artificii
în zori
ploi
care spală urma de sărut

vin și deseară
să nu mă chemi
nu pierd nicio noapte de ceară
îngenuncheată de flacără ei

primesc gândurile tale - de Belean Maria

în pagini
înzăpezit va fi drumul de lungi așteptări
spinteci duioase pânze precum Iona
dar fiecare cu nada sa
fiecare cu cercul său albastru
în care fluturi se zbat în lanțuri de nuanţe
atârn cerul ca pe o eșarfă albă
de catargul unei nădejdi
să mă simţi parte din umbra ta

respir

gândurile prind culoare
culoarea fluturilor
peste palmele sărate ale clipelor
las ţipătul sărutul să picteze
colţurile abrupte ale sufletului

este și acesta
un fel de a iubi
trecător

în seara aceea - de Belean Maria

macul a înflorit cu adevărat. atunci am înțeles cum e să treci
dincolo de geam. erai preocupat să aprinzi lumânarea, să-mi
desenezi silueta umbrei pe peretele pictat în verde, desenul
să-ți umple golul din perne. nu erau cioburi. nu erau garduri.

vino, ziua aceea! să-ți simt respirarea dansând în păr, lasă
mătasea să treacă dincolo de marginea fricii, să fii azi, urmă să vii.
timpul tău să-mi mângâie fața arămie, slăbită de căldura depărtărilor.
îți aud pașii sărind peste violetul serii, adulmecând buzele aburinde.

marginea zâmbetului tău însetat atârnă povești pe lobul urechii.
sărutul pășește tot mai aproape, râvnind prospețimea bujorilor
din obraji. în depărtări, nechezatul cailor sălbatici trece tremurul
cu fața spre lună. ziua aceea mă-nvelește să dorm diafană.

Maia sta chircită lângă zid - de Belean Maria

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se umple de adâncuri
albe

albastre
negre
nu le mai putea distinge căldura
după sensuri
erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
în competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece

mușchi și licheni îi alunecă pe frunte
atingerile rochiei de voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin

cu ce se mai poate măsura
nisipul din ziduri

tare mult mi-am dorit un semn - de Belean Maria

întindeam durerea până la lună și înapoi
mă vroia
ardea
așteptam să mă întrebi
dacă mi frig
să-mi învelești umărul
cenușiul cordului

zâmbesc
durerea o adopt ca stindard al supraviețuirii
al respirației
al gândului întors veșnic spre lobul urechii stângi
acolo rătăcesc carnea vie a cordului
iar și iar
…nu simți

zei dictează
cine se pricopseste cu un pled rupt
cât să-i ajungă colțurile
mâini îmbrățișate
tare mult mi-am dorit să ajung în amintirea ta
să-mi iubești pașii
cu durerea unui munte în cădere
iubește dorul
iubește amintirea
în nodul ei stau răstignită

citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre cu nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și acea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne