ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se umple de adâncuri
albe
albastre
negre
nu le mai putea distinge căldura
după sensuri
erau doar proaspete
șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba rupând tăceri
odată am învățat și eu să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
în competiții mereu pierdute
Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece
mușchi și licheni îi alunecă pe frunte
atingerile rochiei de voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin
cu ce se mai poate măsura
nisipul din ziduri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu