luni, 19 noiembrie 2012

Dor etern de Lavinia Amalia


Mi-e dor de minunea
incoltita in palmele tale
de radacinile cautand avide
izvorul ochilor tai,
de steaua pe care trebuia
sa ne impletim dansul
peste care acum,
doarme tacuta,
umbra...
Sabia cuvintelor ne raneste
uneori
curatand rugina
indiferentei.
Atinge-mi degetele
cu insistenta unui copil ce crede
in sublimul celei mai sfredelitoare
simfonii
interpretata pe pianul
sufletului...
Aseaza-ne visul pe aripi de vultur
Inalta-l acolo unde nu i se poate murdari
albul;
Deschide-ti ochii si lasa lumina
sa dezgroape adancimile adevarului
ce urca prin sangele meu
cu pulsul inimii tale
construind pod
spre infinit...

Aş vrea să dau timpu’-napoi de Roxana Mihaela Mirea

Aş vrea să dau timpu’-napoi
Să mai trăiesc măcar o clipă
Fiorul zborului în doi

Condus de-o singură aripă

Să-ţi mai ating măcar o dată
Lobul urechii-nfierbântat
În timp ce-ţi cânt iubirea-n şoaptă
Şi te sărut uşor pe cap

Să-ţi simt din nou doar o secundă
Sărutul cald şi apăsat
Şi-a ochilor privire blândă
Ce-n suflet mi s-a îmbibat

Aş vrea să dau timpu’-napoi
Doar pentru clipele frumoase
Ar trebui cu-n an sau doi
Să uit de cele furtunoase...



(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 18.11.2012)

NU MERIŢI de Ioana Burghel

Nu meriţi nicio lacrimă 
de-a mea,
cu tine nu mai duc

niciun război,
ţi-am pus în palme,
sufletul,
cândva,
şi-apoi,
l-am adunat
de prin
noroi.

Cu palme
tremurânde
şi uscate,
l-am plămădit
din ploi,
şi din cuvânt,
s-a-ntors apoi,
zâmbind,
din moarte,
în trupul,
prea firav,
şi suferind.

Dar azi,
e mai puternic
decât ieri,
durerea,
şi-a învins-o
pe vecie,
şi-oricât ai vrea
să crezi şi să mai speri,
nu mai trăieşte
nicio agonie! 

Vino… deşi e vis… de Radu Adrian Gelu


Mi-am rostit gândul în mine,
să-ţi trimit, iar a visului vrajă,
ca dorul meu a îţi sta strajă,
un limpede râu, să-ţi suspine…

Încurcat în pleată, el vântul,
cu fine degete, subţiri chiar,
îmi aduce mângâierea-n dar
de departe, dulce frământul…

Întind o mână de-ntâmpinare
şi doar timpul, vine spre mine,
singur, zborul gândului la tine
face curse tainice fără încetare…

Tu din zboru-ţi, vino spre mine,
în aşteptare, prins-am rădăcini,
ca pinul stingher, sub colţi alpini
cu frunze tremurânde şi puţine…

Între cer și pământ copac stând,
cerul, vârful pare că mi-l îndoaie
spre izvorul alb, lacrimimă ploaie,
ce udă-nrădăcinarea, aşteptând…

Rădăcina e înlănţuită-n aprig dor,
verde iubire a-mi fi visul împlinit,
în blues sau vals, freamăt infinit,
înlănţuiţi a fi, şi-n mileniul viitor…

Ca Dalila tu mă-nconjoară, liană
mlădie, fii a copacu-mi zâmbet,
iederă şi pin, visător cuplu veget,
veşnicia iubirii, a naturii coloană…

Valsu-ţi drag , blues-ul meu tandru,
curată nebunie-n dans, pas cu pas,
înlănţuiţi, va ţine ritmul iubirii glas,
fericire, în a vieţii tainic meandru…

Lângă obrazu-mi fierbinte, iederă tu
culcă obrazu-ţi cu zâmbet susurând,
răcoreşte pieptu-mi cu sânii cântând,
bucurând inima ce-n dor , tot se zbătu…

Vino iubito, orchestra visului ne cântă,
cu rochiţa-ţi cea verde fii zână balerină,
în piruete trunchiu-nconjoară, şi-I alină,
găsindu-ţi popas cu sufletu-mi ambient…

Punând geană pe geană, am avut un vis,
în iubire, campion al curselor ratate,
purtând stigmatul cuştii cele abonate,
respir azi până la alt vis, a fi-n paradis…


eternele-ntrebări de Leonid Iacob


M-ai întrebat
şi eu te-am întrebat,
răspunsurile însă
n-au dorit s-apară;
de te-am iubit
sau m-ai iubit
mai poate fi
adevărat,
precum adevărat mai este
că ziua bate-n seară.

Şi tot mereu,
mereu ne-om întreba,
deşi noi ştim
răspunsul ce-o să fie,
de te-am iubit,
sau m-ai iubit cumva
doar numai noi
şi Dumnezeu o ştie.

Şi, iată, înserând
pe-al iernii drum,
mai port în suflet
frenezia firii
şi-mi vin  iar
întrebările duium
despre esenţa
tainic-a iubirii.

potabilă de Veronica Simona mereuta

sunt atât de implacabil previzibilă
cât strigătul de luptă mă lasă desculţă
mersul pe sărmă e o figură de stil grea

când la îndemână sunt mereu
cărbuni încinşi fără mila
că focul se stinge programat

te privesc în ochi
aşa cum pupila e ultimul reazăm
al adevărului purtat din neam în neam
azi doar pe tine te am
zălog de mâine în acelaşi loc
aşa cum un câine ştie să-ţi citească
în frunte gândul bun

adună-mi urmele şi vei construi un portal de ceaţă
sunt încă în viaţă, dincolo de povara tăceri lacăt
vie ştii că pot fi mai puternică
decât m-ai visat
într-un răstimp anagramat

18.11.2012
Vero

pot de Veronica Simona Mereuta

zâmbi
dincolo de toate
ca o amintire din altă lume

cu gust de iarnă
şi miros de fân cosit
în hambar de aşteptare

gândul nu se cade a mai fi, vreodată,
fraza de compromis
nicidecum povestea netăgăduit de sinceră
reduta ce-ţi vine a o apăra
cu ultima suflare
aidoma în foc şi în linişte de mare

nu-mi e gândul a scrie vorbe a despărţire
cuvântul e cel care doare şi vindecă,deopotrivă,
locul
porneşte cu dreptul şi amână
cădere de aripă pe uscat de pământ

a început
să-mi fie teamă
chiar dacă e un semn bun
mi-e dor să spun te iubesc
din adânc şi din zenit
în acelaşi timp!

18.11.2012
Vero

fereastră de Veronica Simona Mereuta

fără majuscul
doar cu o diacritică 
nevinovat amăruie

atât cât să-ţi rescrie privirea
în orizontul inoculat de gând

pot face abstracţie de giurgiuvele
şi protecţia antiefracţie
excesul de viteză al cailor verzi
va umple curând pereţii
ale celei ce o numesc eu
acasă

şi-atunci,
de ce atâta deranj de nori
încercând să oprească
inevitabila buclă din timp
care mă amână
acum?

sunt atâtea care pot
face clepsidra să se tolănească
uitând măsura şi sensul curgerii
atunci când crezi
că o uşă se închide
dar îţi rămâne
fereastra!

18.11.2012
Vero

Ce-aş mai putea să-ţi fiu? de Ovidiu Oana-pârâu


Ce-aş mai putea să-ţi fiu în prag de iarnă?
O iarnă-n care timpul alb pe tâmple
Lăsat-a loc uitării să se-ntâmple
Şi fulgilor din neguri să se cearnă.

Ce-aş mai putea să-ţi fiu în miez de iarnă?
O iarnă care'nnămeţeşte temple
Silind uitarea-n ele să contemple
De viscol şfichiuiri pe post de goarnă.

Au obosit chiar norii să aştearnă
Poclăzi de-omăt, de sănii scrijelite.
Gem flăcări reci în horn, bolborosite,
Blestemele sfârşitului de iarnă.

Vai de copiii... de Nicoara Nicolae-Horia

Vai de copiii fără de părinți,
Copii prea-concepuți în eprubetă,

Copilăria lor, cum poți s-o minți?
Ea, niciodată nu se mai repetă.

Ei nu știu, ce e tată, și ce-i mamă,
Lumina sângerează-n ochii lor,
Vai de copiii ce mereu îi cheamă
Pe cei ce-n viață nu au niciun Dor,

Pe cei ce-n viață, nu știu ce-i Iubirea,
Tu iartă-mi supărarea de acum,
Tu iartă-mă, nu m-am pierdut cu firea-
Vai de copiii cei născuți postum!...





Duminică, 18 Noiembrie 2012