Cântec durut... de Nicoara Nicolae-Horia

Poetului şi prozatorului Cornel Marandiuc,
la volumul Poemele uliului din Apuseni...

Sunt tot mai negre, tot mai sus

Pădurile care s-au dus,
Unde şi unde câte-un brad
Din care umbrele mai cad,
Unde şi unde câte-o casă
Din care fumul dă să iasă...
Sub coviltire vântul tace
Şi parcă de o vreme încoace
Pe dealuri paşii mei când suie
Stă timpul ruginit în cuie
Şi Moţii, cei adevăraţi,
Şi ei sunt tot mai supăraţi
Acolo-n Ţara lor de stâncă
Şi-aşteaptă Învierea încă...
Privirea încotro mi-arunc
Unde şi unde câte-un prunc
Şi-acela cine ştie cum
De-a mai rămas uitat pe drum...
Cântecul doare şi nu pot
Să-l spun aici şi-acum de tot,
Mi-e Dorul înnoptat şi lung
Până la capăt nu-l ajung...

Mă caut... de Camelia Armati

Mi-e sufletul îngenuncheat în brazda ei
Și mâini de pravoslavnic împreun,
În fața Poeziei tot sângele-mi adun

Și-n Alfa și Omega-credința mi-e temei...

Mă caut cu lumina și cu umbra
Și mă găsesc la fel de efemeră,
Iar inima-mi bucată e de-Alhambra
Și forma ei ramâne veșnic sferă.

Din palma mea se tot ridică apă,
În ochii mei se tot înalță gând,
Iar dragostea din inimă-mi se-adapă,
Cu foc în apă și cu apa-n foc arzând...

Ca o păgână în fața iubirii ce mă-nchină,
Mai cad și mă ridic, cu inima prea plină
De lacrimile blânde de creștină,
Ce toată viața ei a jinduit Lumină...

Camelia Armati

Îmi caut iubirea de Ion Hutanu

Îmi caut iubirea prin zări interzise,
Plecată-i la tine în pas de destin, 
Dar porţile tale sunt veşnic închise

Şi n-auzi cum strigă din clopot divin.

Tot caut iubirea, o dulce povară,
Ea joacă în suflet un rai pe un iad,
Când îngeri din ceruri în mine coboară
Şi-şi pierd nemurirea în flăcări ce ard.

Şi caut iubirea...O veşnică rană,
Căci tu eşti cuţitul infipt pân la os,
Dar inima arsă pe tine te cheamă,
Să-i fii alinare pe ochi dureros.

Ce toropeală dulce ... de Ovidiu Oana-pârâu

Ce toropeală dulce!

Gura sobei își varsă, lin,

dogoarea.

Mă uit vrăjit

la focul ce aruncă

în jur scântei,

în ritmul molcom

al unui psalm

de lumini.

Schimb dansul lor

în necuvinte:

aici sărut, acolo mângâiere,

dincolo șoaptă, apăsare ...

Alunec înspre vis

și-ncepe susur

de viers

pe care-l țeși peste mine.

Nimic nu-i nou

din toate poemele tale

deja încrustate în mine:

aici sărut, acolo mângâiere,

dincolo șoaptă, apăsare ...

Iar flăcările ard

cicatrizându-le în tăceri.

Depresie XVII de Boris Ioachim

În acest an de stihii năpădit
Şi încărcat de ură mult prea crunt –
Nici pomii, nici iubirea n-au rodit –

Nici crizanteme, parcă, nu mai sunt.

E o toamnă tristă, plină de mâhniri,
Tristeţi rodesc în suflet şi-n grădini…
Ca-ntr-un blestem, mă–ntorc în amintiri
Şi anii mei – îi simt tot mai puţini.

Prilej de veselie nu găsesc
În acest început de veac hain…
Nici nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc
Şi-n inima-mi se adună mult venin.

Doar cârcotesc la fiecare pas,
Ce tot mai greu prin viaţă mi-l târşesc…
Şi vorbe de ocară, al meu glas –
Despre-al meu trup şi suflet des rostesc.

Şi gânduri sumbre mintea-mi otrăvesc,
Dorinţe vagi de trecere-n neant…
Doar despre morţi îmi place să vorbesc
Şi tot mai des cu huma sunt galant.

O! Ce fior năvalnic ar putea
Să-mi salte ochii stinşi către azur?!
Să lumineze stearpă viaţa mea –
Să mă simt tânăr şi să mă simt pur.

E prea târziu, aceste-s doar visări,
Regrete, doar regrete mă-nconjoară…
S-au stins ale speranţelor vii mări –
Fiinţa mea tânjeşte să dispară…

‎(plângeam și tu îmi spuneai de Nuța Istrate Gangan

că iubirile nu mor niciodată)
dar pasul tău era deja în prag
şi ultima uşă se închidea

era primăvară
eram doi
iubeai mirosul meu de salcâm
scuturat de ploaie
îmi strângeai părul în pumn
adâncind săruturi
vântul îmi desfăcea rochia
tu îmi însângerai buzele

cheltuiam iubirea la colţuri de străzi şi de secol
ca doi dependenţi de un drog neştiut de nimeni
învăţasem copacii pe de rost
iubeai castanul de pe strada ta
salcâmul meu îşi scutura înfiorarea târzie

plecai pentru că iubirile nu mor
ci se dizolvă
în cupa cu venin a vieţii
îmi sfârșeai primăvara care abia începea
sub cernirea dulce a florilor de argint

nu mi-ai atins gura care fremăta în aşteptare
nici tâmpla care zvâcnea dureros
cu un gest mi-ai sărutat umărul zdrelit
de zidul pe care îmi imprimam plângerile
mi-ai sorbit fugar o lacrimă
apoi pasul tău s-a îndepărtat
şi amurgul sângeriu te-a transformat într-un punct
pe care l-am privit până când
ochii au început să mă doară
..............................................

era târziu
nu mai aveam lacrimi
în lumina lunii fantome neștiute
se prelingeau pe ziduri

ca dintr-o altă lume
în iarba umedă de înserare sau de rouă
fantomele noastre făceau dragoste

Curriculum Vitae de Vali Zavoianu

Sunt un zbor de sete rece
Câte toamne am nu spun
Locuiesc pe strada zece

Pe o creangă de alun.
Despre şcoli cu-albastre vise
Consemnez, dar e-n zadar
Diplomele zac închise
Într-un colţ de buzunar.
Am lucrat la drumul vieţii
Ani întregi ca ucenic
Despletind la coama ceţii
Să-nvăţ totul şi nimic.
Am păţit atâtea rele
Că-mi e ochiul prăfuit
Şi cu scraşnet de măsele
Consemnez că ...am albit.
Dar nu-i bai, în clipe grele
Curg din degete în vers
Râuri de frumos şi stele
Rătăcite-n univers.
Da, lucrez cu normă-ntreagă
La un vis liliachiu.
(Am noroc ca nu-i beteagă
Mâna şi că pot să scriu).
Am permis de zbor spre stele
Şi în palme pot să ţin
Lacrimile lumii grele
Încărcate de suspin.
Ştiu, ati mai văzut CV-uri
Mai bogate ca al meu
Şi-aţi văzut şi interviuri
Luate chiar lui Dumnezeu.
Deocamdată-i toamnă însă
Poarta Raiului s-a-nchis,
Cerul are faţa plânsă
Despre toate s-a mai scris...
(De voi trece astăzi testul
Şi CV-ul de e bun
O să scriu la iarnă restul
Sus, pe creanga de alun)
Şi m-oi angaja cu norma
Pe-o simbrie de doi lei
Să traduc în versuri forma
Lumii-ntregi prin ochii mei.

12.10.2012, Zavoianu Vali

Cetăţeni europeni? de Costel Suditu

Nu ştiu cum mama ei de viaţă
Tot acceptăm batjocura!
Le suntem ca tarabe-n piaţă

Să-şi pună marfă, unora;

Cic-am fi Eropeni!
Mare găselniţă şi asta!
De parcă nu am fost şi ieri
Ca Francezul ei în Franţa?

Europa! ce mai mamă!
Nu-i numeşte pe toţi fii;
Numai după ce te sfarmă
Te primeşte-ntre copii;

Cică n-avem dreptul dom’le
Încă, noi şi cu Bulgarii,
Să păşim în Europa
Liberi, să le fim egalii!

Se discută, se dezbate,
Mulţi neruşinaţi ne spun
Că prea ne târâm pe coate
Şi prea mirosim a fum;

Că furăm! mă ţine Doamne!
Cât se fură şi la ei!
Da-s deştepţi, adună poame
Unu şi cu unu trei;

Şi de mor tot nu-nţeleg:
Cum să vină nebunia
Să trăieşti în Europa
Dar nu şi în România?

Eu am carte mai puţină,
Nu-s ca ei, stăpân de lumi,
Dar ştiu sigur că-s de vină
Cum au fost şi alţi stăpâni,

Ce-au dorit să cotropească,
Mai altfel ce-i drept, de-acord:
Cu onoare şi prestanţă
Nu cu trădători ce rod;

Auzi tu! restricţii, vize...
Ceauşescu-a fost ucis!
Acum suntem pe banchize
Călători pe interzis;

Nu vă este jenă nene?
Cât să stăm lingând opinci?
Cât mai crezi că este vreme
Capul frate să-l ridici?

Ne-au vândut cu totul Ţara,
Ne-au prostit cum n-am mai fost,
Şi-au spurcat şi călimara
Ce-albăstreşte fără rost;

Cât îţi trebuie Române
Umiliri să mai înghiţi
A trezi strămoşii-n tine
Şi credinţa lor de sfinţi?

Am ajuns ca în decenii
Cu democraţia lor,
Să trăim doar cu vedenii
Şi de ce a fost, cu dor;

Mari stăpâni ai Europei!
Şi mai mici de pe la noi...
Eu vă spun să puneţi pompei
False, ce-aruncaţi pe noi,
Peste mărăcini oprire
Că-s mai demni, sincer vă spun
Pentru-a voastră uneltire.
Sunt ca voi şi nu altcum!

C-am trăit să văd pe lume
Cum un spin apare floare,
Cum măgarul face glume
Despre ce ar vrea să care,
Cum cinteza tot imită
Supărarea de prin stol,
Când de fapt e împlinită
Cu ascunsul ei de rol...
Şi cum cucul ce cuvântă
Ca un ştab, de zile mari,
Tot arată că frământă
Greul, dar pentru bondari;
Chiar şi corbii-n frac se-aruncă
Să compătimească-n draci,
Stând cu caşcavalu-n cârcă,
Dând ce-i drept, dar rar, colaci;

Ce mai frate, vezi ce este?
Şi cine e ai auzit?
Nu te-ncrede, e-o poveste
Pentru noi, de adormit.

‎* * * de Iurie Osoianu

...aseară vântul șuera un cânt 
rupând acord din nevăzut de strune 
îngălbenite note suspinând 

cu aurul din frunze și din hume...

aseară ploaia -mi spălăcea timid
melancolia cu acord de triolete
și stropii străvezii de infinit
se prelinjeau ca setea peste sete ...

aseară și paharul meu cu vin
părea mai sobru și mai fîn în plinătate
de parcă cine știe ce venin
turna-se -un cine oare pe la spate..?

...aseară, în sfârșit m-ai înțeles
și ai plecat în toamna mohorâtâ
...și savuram veninul meu din vers
și savuram singurătatea împlinită...

Nu-mi spune de Veronica Simona Mereuta

că sunt frumoasă
tocmai atunci când oglinda mea
e păianjen şi pânză în singurul loc

ales întunecat anume
să-mi odihnească neliniştea
de-a mă fi născut
nehotărâtă înainte de toate
care ştiu să se înalţe drept

că am înţelepciunea unui stejar trudit
de gerul fiecărui cerc luptând
către rotund de rod
către neasemuit de al luminii
străbătând fotosintetic singurul adevăr
cunoscut la fel de lumină
cum şi de securea pândă
a eclipsei
bucuria nebunilor ce nu pricep
că liniştea e semn de furtună
toană de neant ce nu recunoaşte
tovărăşia zenitului
(cică e doar o epocă de tristă rememorare)

că nu te iubesc până acolo unde ai avea
răgazul de-a mă aşterne "bun de tipar"
glasul doar mie se supune
mai ştii...?!
a ta e glăsuirea din fiece nelinişte
ce nu va căpăta un nume!

11.10.2012
Vero