Echilibru instabil - de Mihaela Maria Franc

crengi dezgolite de timpuri stinghere
înălţă un zmeu roz deasupra parcului ruginit
de băncile aşteptării

corbii înfometaţi de gustul umbletului
desculţ al îngerilor printre arborii din cer
regizează un zbor alb
oameni abandonaţi de ploile de vară
sub frunze arămii
sar coarda peste orele pictate
în tabloul agăţat pe peretele lumii
… numărând din doi în doi

pe balansoarul unei fracţiuni de gând
se îmbrăţişau aripi de fluturi rebeli

toate mările plâng - de Leonid Iacob

Toate mările plâng
cu feţele lipite de maluri,
strecurându-se-n van
printre zăpezile
cochiliilor noastre.
Uneori ne-mbrăţişează
amintindu-ne
cum e
să-mbrăţişezi dragul,
sau draga,
sau cum
mâinile să le strecori prin
pletele iubirii.
Poate n-am uitat totul,
poate mai purtăm
ecoul timpilor
ce-au trecut
prin trupurile noastre,
poate că deveni-vom
sirene ca să trecem
prin mările din noi
ce plâng,
ce tot plâng.
Şi-atunci,
vom desface aripile,
fiindcă, nui-aşa?,
n-am uitat să zburăm.

Zbor... - de Nicoară Nicolae-HoriaNicoară Nicolae-Horia

Prietenii mei, atâta doar vă cer,
Uitaţi-vă la vulturi, bunăoară,
Uitaţi-vă la îngerii din cer
În singurătatea lor când zboară.

Ei nu se pleacă-n stoluri niciodată,
Să nu le fie aripile frânte,
Asemeni și poetul de pe Munte,
În Poezia care i-a fost dată…

Maia - de Belean Maria

a luat suflul rece al hotărârii
de colțul rochiei
privirea înaltă e crispată
acorduri line nu-i mai rănesc adâncurile
arareori mușcă pe la colțuri din cordul încins
dar
în coșul cu frunze se vindecă
… iubite
cu gingășia mâinilor frământ lutul
pe care ieri se coceau pâini
una după alta
potolindu-ți foamea
lipesc crăpăturile fiecărui zid
cu răbdarea unei încolțiri
dezbrac negrul cămășii

filele scrise cu arderi până mai ieri
le așez sub talpă
pădure pe mâini
pe coapse
pădure pe cerul gurii
al buzelor

lutul verde- galben
strivește visul păcatului
privirea se întoarce spre soare

luna a murit
săgetată de tăcere
… auzi
și de vină

Splendide tuşe - de Ovidiu Oana-pârâu

Splendide tuşe de cocori de aur,
Sub cerul toamnei rece s-au brăzdat.
Pe şevalet, al dimineţii faur,
Pictase de sub zare ridicat.

Şi le schimba-n culori halucinante,
Prinos din luminoasa-i dărnicie,
Le savuram ca frumuseţi dopante
Şi fur din a memoriei galerie.

Le-ascund în gând şi le închid sub pleoape,
Un cer de-azur şi-un curcubeu de nori,
Rezervă pentru vremile mioape,
Când ceţuri vor ascunde-ai zilei zori.

DEMONUL - de Camelia Armati

Liniștea nopții spintecată-i de-un vaier de sirenă,
Salvarea în goană fuge pe strada-ngustă.
Mintea îmi zbate gândul cu sufletul antenă
Și inima mea pare că și-a desprins o crustă.

Ce trup s-o zbate-n chinuri la ceas târziu în noapte?
O viață s-o mai naște? Ori...poate merge-n moarte?
Ce gingașă făptură e în urlet ori în șoapte?
Ah, om plăpând, ca floarea ești-strivită într-o carte...

Nimica nu-i de tine, tu, umbră trecătoare
Care te zbați cu viața din zori spre-ntunecare...
Fragil ca sticla-mi pari când Moartea te pândește
Și-ascute coasa-ncet și numele-ți șoptește...

Mă înfior...Spitalul e alb și mut în noapte,
Ca stafia ce-adăpostește în albe văluri...moarte,
O găzduiește-n colțuri, și în pereți, și-n paturi,
Și ușile o țin în ele prin canaturi.

Parcă doar ea e vie în albul palid, trist,
Lumină neagră-ntre neoane...Ah, Moarte, te detest,
Căci vii întotdeauna rânjind a bucurie
Și coasa nu-ți lipsește, și fluieri melodie

Cu nume felurite și vârste tot la fel
Și nu ții cont vreodată-copil sau bătrânel...
Cum nu se frânge mâna când coasa o repezi
Și seceri viață verde ca pomii din livezi?

Când te apropii noaptea, ești mai hidoasă, parcă,
Și mă încearcă ura, Moarte, de tine mă încearcă!
În săli de operații, în colț, cu coasa-n mână,
Rânjești de disperații în alb ce-n cerc s-adună,

Să scape de durere, să vindece un om,
Să-l uiți măcar pe unul, tu, negru vis de demon!
Te plimbi, stăpână pe saloanele-nțesate,
Unde sunt mulți ce urlă și care te cheamă, Moarte!

Dar tu nu-i vrei pe-aceia! O, nu, tu vrei
Să chinuie mai mult, să-i ții pradă durerii,
Să te desfeți privindu-i cum se chircesc, nebuni
De suferință, deznădejde...și-aștepți până-i aduni.

Te-ndrepți așa de iute cu ascuțita coasă
Și seceri vieți în floare-parinților pe masă...
Tu, monstru hâd, cutremurat de ură,
Mânca-te-ar viermii odată, stârpitură!

Să vezi cum e când te retează altul,
Să urli și să suferi în noapte cât înaltul,
Să rogi să-ți vină Moartea și să nu ai de unde
Și-o veșnicie-n chinuri durerea te-o pătrunde!

Mi-e sufletul în ape...Dusă-i acum sirena,
Se zbate-n pieptu-mi, carne vie-inima...
Mă rog de viață bună și de sănătate,
Pentru cei dragi și pentru mine...
Iar pentru tine, Moarte, mă rog de moarte!

Toamnă târzie de Renate Müller

Octombrie cu brumă multă
câmp arat, cârduri de ciori
ce acoperă pământul.

Via freamătă culeasă
frunzele-au îngălbenit
şi se lasă-o ceaţă deasă.

Ierburi-nalte uscăcioase
legate-n fire de păienjeniş
stau în zdrenţe delăsate.

Toate dorm, toate sunt duse
comorile s-au răspândit
şi în toamnă stau depuse.

Cînd portocalul plînge de Emil Marian

Cînd portocalul plînge-n septembrie în toamnă,
Iar soarele-i mai blînd, de raze bărbierit,
Trimit a mea iubire să te vestească doamnă,

Ca-s sanatos, în viata și încă n-am pierit.
Mi-e gîndul tot la tine, aici în depărtare,
Și trist îmi este dorul acasă cînd revine,
Închid durerea-n mine, oftez, privesc în zare,
Și mă întreb ca prostul... te mai gîndești la mine?
Cand portocalul plînge-n septembrie în toamnă,
Mi-e sufletul mai greu și îmi lipsești tu, doamnă!

Încredere de Elena Valeria Ciura

Nu-ţi pot cotrobăi prin buzunare-
La piept ai patru şi sunt ferecate
Secretele rămân nedezlegate

Nu mi-ar ajunge să-ţi descopăr firea
Nici de-aş trăi trei vieţi cu tine în cetate
Şi pentru atâta lucru- nu-vreau nemurirea!

Încrederea rămâne un fir ca de păianjen
Se subţiază cum dă galbena lumină
Cum te apropii el -se sperie şi fuge
Dar te înţeapă şi se-ascunde prin grădină!

Şi e puternic până prinde-o altă muscă
Şi o striveşte , nu-i deloc gentil, -o uscă,
Si-a doua zi, la fel, cu altă pradă,
Până stăpâna va vedea a lui ispravă
Şi iubăreţul va gusta ce-a meritat–otravă!

(Ce simplu e în lumea animală!)

toamnă de Bogdan Dumbraveanu

nu-i râs 
să nu se facă lacrimă
din om rămâne 

doar o poză intr-un album trist

cum zâmbetele
oamenilor care au fost
crezând o clipă
că vor fi întotdeauna

nu voi putea mângăia
toţi suferinzii
nici pe mine nu mă pot
păzi de propriile-mi temeri

azi am umblat
o vreme prin marea atingând
ţărmul, cu ochii căutând
locul unde ai stat ieri

unde te-am îmbrăţişat
o clipă să locuiască şi-n mine
luna pe care o ţineai
captivă în priviri

să mă adie doar o clipă
singurătatea mândră
în care s-au născut
primele versuri

am simţit picurând,
târziu,în mare,
argintul