Toate mările plâng
cu feţele lipite de maluri,
strecurându-se-n van
printre zăpezile
cochiliilor noastre.
Uneori ne-mbrăţişează
amintindu-ne
cum e
să-mbrăţişezi dragul,
sau draga,
sau cum
mâinile să le strecori prin
pletele iubirii.
Poate n-am uitat totul,
poate mai purtăm
ecoul timpilor
ce-au trecut
prin trupurile noastre,
poate că deveni-vom
sirene ca să trecem
prin mările din noi
ce plâng,
ce tot plâng.
Şi-atunci,
vom desface aripile,
fiindcă, nui-aşa?,
n-am uitat să zburăm.
Mulţumesc
RăspundețiȘtergere