Pragul casei... de Nicoară Nicolae-Horia

Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia grâului de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie dintr-un rai în celălalt.

Dă-mi voie dar să îmi descalț afară
Adidașii sfârșitului de veac,
Aici la tine amiroase-a vară
Și-a doină amiroase, fără leac.

Trage oblonul, scoate vinul vechi,
Doar el să fie singura otravă
Și sângele ne bubuie-n urechi
Acum când clipa e atât de gravă,

Acum când ceasul e atât de slut
Și viața e un semn de întrebare,
Să bem din rana cănilor de lut,
Să bem total până la vindecare...

Sfios trec pragul casei tale, Ioane,
Cât veșnicia pâinii de înalt,
Covoare moi de iarbă, nu persane
Mă îmbie fremătând curat și cald...

Aleanuri - de Boris Ioachim

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti…
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim…
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim…
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg…
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

…Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut…
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

speed - de Nuța Istrate Gangan

sfidai toate limitele de viteză
(nu te-ai supus niciodată regulilor
nu-i așa?)

te-am privit până te-ai transformat într-un punct
ochii îmi ardeau;
corbi invizibili
ciuguleau hulpav irişii obosiţi

nu plângeam;
lacrimile au fost plânse
cu mult înainte
dar te striveam sub pleoape
cu pumnii strânşi şi unghii înfipte adânc

plecai fără destinaţie
fără adio
nu mai exista cale de întors
nici drum de mers înainte

am fost doar postul restant
la care ai trimis scrisori fierbinţi o vară

voiai să laşi în urmă
podul acela suspendat
pe care un sinucigaş
îşi plănuia ultima dorinţă

am crezut că ai fugit de mine
şi am blestemat clipa
în care te-am învăţat
depăşirea vitezei legale

(mult mai târziu am aflat
că de fapt
nu ai avut frâne

şi că ai fost pe podul acela)

Vizită inopinată - de Zavoianu Vali

Bate-n uşă altă toamnă.
Eu, rămasă fără grai
Mă uit lung şi trist la doamnă
Şi la ruginiu-i strai.
Dânsa, năvăleşte-n casă,
Brumărie, despletită,
De privirea mea nu-i pasă
Şi zâmbeşte fericită.
Prin fereastră, strada lungă
Pare-o mare de noroi
Străjuită de o dungă
De copaci înalţi şi goi.
Ea se sprijină pe coate,
Se tot uită împrejur
Şi-n lumina ce răzbate
Din al lămpii abajur,
Îi văd ploile pe tâmple,
Gâtul învelit în şoapte
Şi cum stau să se întâmple
Prinse-n pieptu-i, mere coapte.
Ce metafore s-o-mbrace?
Ce alai de epitete?
Când o vezi ce mult ii place
Strada cu noroi să-mbete?
Însă ştie-atât de bine
Ce emoţii să-mi transmită...
Seamănă un pic cu mine
Toamna asta despletită.
Mă îmbie cu răcoare
Şi-mi arată prin perdea
Cum apune blândul soare
Peste deal de casa mea.
Îmi întinde palma dreaptă
Şi-mi arată struguri copţi.
Ştiu ....de astăzi mă aşteaptă
Multe lungi,ploioase nopţi.
Dau s-o-ntreb cât poposeşte.
Mă opreşte cu-n oftat
Şi apoi cu calm rosteşte
-Stau atât cât e de stat.
Se întoarce pe călcâie
Şi se-aşează-n calendar
Făr" s-o rog eu să rămâie
Sau să o invit măcar.
Asta e...deja mi-e toamnă...
Râd ca un adolescent.
Ce moment găsit-ai doamnă
Să mă-nvălui...ce moment!

Uitare... de Cătălin Codru

În ploi tăcute zdrenţuite,
Îmi face liniştea popas,
Cu gândurile rătăcite...
Mă sting şi eu cu-n ultim glas.

Mai mor o tomna după tine,
Frumoasa mea, icoana mea,
Căci amintirile-s preapline,
De noaptea ta de catifea.

Şi-mi plâng ecouri spre uitare,
Aş da cocori pe-o amnezie,
Să fiu acum o mare, mare,
Tu să-mi fii vânt, să-mi fii vecie.

Şi-aşa cu ochii-nchişi în grabă,
Să uit al lumii greu pustiu,
Cântând din tine ultima silabă,
Fără iubirea ta... de ce–aş fi viu...

Echilibru instabil - de Mihaela Maria Franc

crengi dezgolite de timpuri stinghere
înălţă un zmeu roz deasupra parcului ruginit
de băncile aşteptării

corbii înfometaţi de gustul umbletului
desculţ al îngerilor printre arborii din cer
regizează un zbor alb
oameni abandonaţi de ploile de vară
sub frunze arămii
sar coarda peste orele pictate
în tabloul agăţat pe peretele lumii
… numărând din doi în doi

pe balansoarul unei fracţiuni de gând
se îmbrăţişau aripi de fluturi rebeli

toate mările plâng - de Leonid Iacob

Toate mările plâng
cu feţele lipite de maluri,
strecurându-se-n van
printre zăpezile
cochiliilor noastre.
Uneori ne-mbrăţişează
amintindu-ne
cum e
să-mbrăţişezi dragul,
sau draga,
sau cum
mâinile să le strecori prin
pletele iubirii.
Poate n-am uitat totul,
poate mai purtăm
ecoul timpilor
ce-au trecut
prin trupurile noastre,
poate că deveni-vom
sirene ca să trecem
prin mările din noi
ce plâng,
ce tot plâng.
Şi-atunci,
vom desface aripile,
fiindcă, nui-aşa?,
n-am uitat să zburăm.

Zbor... - de Nicoară Nicolae-HoriaNicoară Nicolae-Horia

Prietenii mei, atâta doar vă cer,
Uitaţi-vă la vulturi, bunăoară,
Uitaţi-vă la îngerii din cer
În singurătatea lor când zboară.

Ei nu se pleacă-n stoluri niciodată,
Să nu le fie aripile frânte,
Asemeni și poetul de pe Munte,
În Poezia care i-a fost dată…

Maia - de Belean Maria

a luat suflul rece al hotărârii
de colțul rochiei
privirea înaltă e crispată
acorduri line nu-i mai rănesc adâncurile
arareori mușcă pe la colțuri din cordul încins
dar
în coșul cu frunze se vindecă
… iubite
cu gingășia mâinilor frământ lutul
pe care ieri se coceau pâini
una după alta
potolindu-ți foamea
lipesc crăpăturile fiecărui zid
cu răbdarea unei încolțiri
dezbrac negrul cămășii

filele scrise cu arderi până mai ieri
le așez sub talpă
pădure pe mâini
pe coapse
pădure pe cerul gurii
al buzelor

lutul verde- galben
strivește visul păcatului
privirea se întoarce spre soare

luna a murit
săgetată de tăcere
… auzi
și de vină

Splendide tuşe - de Ovidiu Oana-pârâu

Splendide tuşe de cocori de aur,
Sub cerul toamnei rece s-au brăzdat.
Pe şevalet, al dimineţii faur,
Pictase de sub zare ridicat.

Şi le schimba-n culori halucinante,
Prinos din luminoasa-i dărnicie,
Le savuram ca frumuseţi dopante
Şi fur din a memoriei galerie.

Le-ascund în gând şi le închid sub pleoape,
Un cer de-azur şi-un curcubeu de nori,
Rezervă pentru vremile mioape,
Când ceţuri vor ascunde-ai zilei zori.