STAU de Mihail Rujoiu

Stau in pat,ma uit afara 

Cum trece viata mea amara,
O umbra neagra si stihie,
Zbatande-se ca intr-o colivie.

Privesc pe geam,cu ochii cruzi 
Tu ma zaresti,dar nu ma auzi 
Si iti soptesc cu indurare 
Mai stai putin,mai ai rabdare.

Stau in pat,cu ochii goi 
Si totul sa sfirsit intre noi doi,
Un vis,in noapte,am distrus 
Si tot ce a fost,s-a dus,s-a dus...

Stau in pat,ma uit pe geam 
Ca multa viata nu mai am,
Ca asta este soarta noastra, 
Murim incet,ca florile in glastra... 

Din cartea ; Din fum de tigara ...

22-VI-1992 

Tu floare... de Catalin Codru

Mi te-am sădit în suflet ca pe-o floare,

Tu n-ai ştiu, de ce te-aş fi-ntrebat?
Şi ochii tăi ce respirau mirare...
M-au ridicat din mine şi m-au bucurat.

Am stors cu rugăciuni şi lacrimi,
Să mi te ud să-mi fi sămânţa răsărită,
Un cântec de iubire două inimi,
Aşa mi-am zis... mi te-am dorit iubită.

Apoi cu vise adunate în trăire,
Mi te-am lăsat zbori cu toată bucuria,
Păzeam grădina cu sămânţa-n răsărire,
Cu toată dăruirea şi mândria.

Aşa mi-ai apărut cu drag în cale,
Cu zâmbet tremurat şi fericit,
Îmi bucuri nopţile cu gândurile tale,
De n-ai fi fost... pe cine aş fi iubit?

Cătălin Codru

Dependenţa de Aer... de Nicoara Nicolae-Horia

Toate tristeţile şi bucuriile 

vin
din aer.
Depinde
cum ai învăţat să respiri
în copilărie...
Aerul-
Ce minunat cuvânt!
Duhul, cel purtător pe deasupra
apelor,
când pământul era netocmit
şi gol...
Şi viaţa aceasta
vine 
din aer!
El întreţine arderea
ei...

Storcând de vlagă viaţa… de Boris Ioachim

Storcând de vlagă viaţa, ca pe-un burete proaspăt,

Am vrut ca fericirea s-o am mereu drept oaspăt

Şi plin de mine însumi, visând cai verzi pe ziduri,
Să fiu iubit de oameni, eu mi-am dorit cu friguri

Când crezi că tot ce zboară, făcut e să-l mănânci –
Uşor, din ’nalta slavă, e să ajungi pe brânci.

Din vise arzătoare, nu scoţi banala pâine
Şi pentru-a lumii gheare, îţi trebuie colţi de câine.

Istoria, prea plină-i, în faptele-i măreţe,
De rapt şi murdărie - ceva ca să ne-nveţe.

Naiv e omul care, mai crede, cu candoare,
Că drumul vieţii sale e drept şi plin de soare

Mult prea puţine clipe senine ne-nconjoară
Şi trecerea prin lume ni-i stearpă şi amară

Cu greu trudeşte omul, crezând că va răzbate
Când soarta, cu răbdare, îi bagă beţe-n roate

Şi aproapele, cu ură, să-l vadă jos tânjeşte…
Căci lumea e croită meschin şi mişeleşte.

Copilăria-i, poate, singura caldă oază – 
Păcat că-i visătoare şi plină de emfază.

Căci în pruncie toate par simple, fără greş,
Si viitorul alb e – ca floarea de cireş.

Încet, fără de grabă, mor visele duium;
Prezent e viitorul – un dor sfârşit în scrum.

Doar amintiri-regrete ne bântuie avan
Şi tot mai fără noimă ni-i viaţa, an de an.

Dar ăsta-i mersul lumii, de-acum până-n vecie:
O tristă, înşelătoare şi grea călătorie.

Deasupra, ceru-albastru, mereu va adăsta…
S-o risipi-n uitare viaţa – a mea, a ta…

Fără un cuvânt de Costel Suditu

Odată, din întâmplare, eram 

Într-un grup academic;
Numai eu ştiam că eram mic;
Să nu deranjez,
Am hotărât să stau retras;
Doar mai zâmbeam uneori politicos
Dând discret din cap;
Nici un cuvânt n-am rostit,
Nu aveam;
La câteva zile întâlnesc un amic:
-„ Ce tare eşti,
Domnul profesor te admiră
Eşti bun”!
Aşa, fără un cuvânt.

Mă simt un mugur de Costel Suditu

Când sunt singur,
Pe ramul acela de Lună,
Mă poţi privi doar pe mine
Aşa cum sunt, ca un mugur;
Când mai mulţi lângă mine se-adună,
Nu mă mai vezi la fel,
Dimpotrivă,
Imaginea e colectivă,
Percepţia neconstructivă;
Dispar cum sunt, 
Sunt în zadar
O singură linie dreaptă
Ce pătrunde în spaţiu
Ca o întoarcere
De unde a plecat
Şi a lăsat 
La coacere
Substanţa
Ca ştanţa
Rămasă fără miez;
Privind în ochii tăi, mă minunez
Că sunt cum sunt
Când nu sunt singur;
De vorba mut,
Mă simt un mugur.

Eliberare de gânduri de Carmen Zaniciuc

Totul a început cu o carte și s-a sfârșit cu o frază : „poate nu ai suferit destul ca să închei jocul”. Apoi mi-am dorit să mă topesc pur și simplu, să nu mai fiu cea care a îndurat propriul iad, să trec prin el ca și cum aș fi un fluture. L-am văzut așezat pe șifonier, chiar dacă era un fluture artificial, roșu, luat de la un coafor; l-am primit în sfârșit. Mă aștepta să poată să prindă aripi și să devin eu însămi liberă. Să mă așez în fața colii și să scriu, fără să mă vadă cineva, fără să mă gândesc la cum să încep, ori despre ce anume, să colind din floare în floare, înlăuntrul meu , să descopăr tainele din tăcere, să eliberez toate fecioarele legate și să le las să zburde în câmpie, fie de-or întâlni și feți frumoși care să le răpească teama, să le ducă în spinarea lor; fie și de le-ar pierde într-o clipă, să devină libelule, cu aripile împreunate. Mă așez în iarbă, încă umedă de rouă. Îi simt prospețimea și cercetez, apropiindu-mă de pământ, ca o furnică ce privește o lume uriașă, pe care de multe ori am călcat-o cu gândul de om greu. Toate insectele mișună pe firul verde, în pământul crăpat pe alocuri, dar moale. Mă las cuprinsă de uimirea universului descoperit și înspir adânc un miros de flori albe și de felurite culori, mov, albastre, roz. Eu sunt albă, într-o rochie ușoară, fină, pe care nici nu o simt. Trupul îmi tresare, fără să mai știe că e acoperit. Mă scriu ca un râu, în valuri, mă rostogolesc într-o cascadă și eliberez tot gândul în sunetele învolburate, ce se izbesc de liniștea neașteptată, ce stă neclintită în fața vâltorii. Mă liniștesc și eu și devin stropi ce se lovesc unul de altul, mă dizolv în pietre, ca apoi să mă recompun, mă sfâșii între ierburile stâncii, ascult apa și cad într-un nesfârșit. Mă adun în valea în care toate încheieturile mi-au amorțit. Mi-au căzut spinii și urmele arată calea mugurilor. Încă mai încolțesc și simt cum viața se naște din toate durerile sevelor ascunse în adânc. Au izbutit să iasă, să se transforme în petale și să emane parfumul de nimfă. E un copac aproape ce mă ascultă. Îi povestesc că totul are un nume ce nu trebuie rostit. E Cel ce-a creat totul doar din iubire. Îmi privesc visele ca pe un cal alb, liber, între lumi. Alege verdele și galopul. Știe că-l vor duce spre cer. Alerg, alerg, într-un zbor. Ca un pegas.

PRINȚESA RĂTĂCITELOR CĂLCÂIE de Stefan Oana Valentin

Se scurg umile, ziduri grele

În lacrimi dulci, de ochi plecați
Pășind, ai mersul plin de stele
De pelerini, cântând, încarcerați.

Ai soarele închis în salbă
Plânsul demult ți-a înghețat
Te rogi la fiecare lună albă
Să ai fugire, lină, de păcat.

Patul ți-e greu de-atâta gol
Și rece a lui curată-mbrățișare
La masă-i scaun fără bol,
Tăcerea-ți curge din picioare.

Iubești sărat, făr' de lumină
Un prinț, în cer, demult uitat
Te rogi călcâielor, să vină
Dinspre apus, spre înserat.

Prințesa mea, numără-mi pașii
Îndreaptă-mi spatele și jură
Că ai să fii mereu, mireasa ierbii
Ce-mi rupe mersul rătăcit din gură.

29 06 2012
ȘTEFAN OANĂ

Dor de primavara de Gabriela Dangu

Ma ai pierduta-n gand, in ramuri coapte,

In iarna ce-a trecut mi-am plans nametii,
Iti scormonesti in minte dupa soapte
Te dai, pierdut, in vise, cetii…

Si in cuprinsul fructului in parg,
Ce ninge ramurile-n vara,
Culegi cu ploaia mea ce-o plang,
Razlet, peste copaci, cu vuiet, seara…

In inaltimea cozii de mistere
Ce creste, verde, chiar la baza mea,
Ma ai, pierduta, in straluciri stinghere,
Luciu de gheata cuprinde palma ta…

Si, totusi, ne pravale-n vara, iarna,
Furie-nchisa in cristale de-omat,
Ninsori de Frunze cad acum de-a valma,
De dor de tine si saruturi ma imbat…

Ma ai, pierduta, in ganduri si in pori,
Voi dainui in tine intre gheturi,
Ma vei gasi in fiece ninsori,
Dezlantuindu-ma-n rasfaturi…

Cand ma vei dori, cand ti se face dor,
Ma vei gasi, infima, `ntre galben si pistile,
Tu lasa, tacut, o urma pe un nor,
S-o pot gasi intre-ntuneric si festile…

Si daca, poate, soarele se va preface-n lemn
Si nu ma vei putea gasi ca prima oara,
Cresteaza-i pe raza-ntepenita, semn,
Sa stii sa ma gasesti la primavara…

14 februarie 2012

IUBITI CERUL ! de Patricia Serbanescu

iubiţi cerul, când vă râde

regăsindu-va… oriunde !
chiar când este mai posac,
contemplaţi-l…din hamac!

dragostea mereu e fugă
când s-apropie de noi
de o ţinem doar cu rugă,
n-o să stea ! c-aşa vrem noi !...

primenesc acum părerea
oglindindu-mă în suflet,
fiţi treziţi, c-aşa e vrerea
nu lăsaţi conştiinţa mută!

doar iubirea…ne îmbie
şi ne bate doar, în poartă,
fără gram de poezie
trece viaţa… searbădă…