miercuri, 27 iunie 2012
marți, 26 iunie 2012
CETATE ÎN NOR de Stefan Oana Valentin
Cărămizile sunt
roșii
sa nu se vadă
sângele
țâșnit dintre degete albe
trudite crunt, sărat.
Piatra e adânc înfiptă
de atâta, prea greutate
cu umeri îndoiți spre sfârșit
din rădăcini nemaismulse.
Pământul e atât de rotund
încât amețim și-n somn
orbi de lumina neagră
dintre nedormite nopți.
Vântul e plin ochi
de rugi întortocheate
spulberate vag spre cer.
oare țintește?
drumul drept
e doar calea
spre nicăieri...
25 06 2012
ȘTEFAN OANĂ
țâșnit dintre degete albe
trudite crunt, sărat.
Piatra e adânc înfiptă
de atâta, prea greutate
cu umeri îndoiți spre sfârșit
din rădăcini nemaismulse.
Pământul e atât de rotund
încât amețim și-n somn
orbi de lumina neagră
dintre nedormite nopți.
Vântul e plin ochi
de rugi întortocheate
spulberate vag spre cer.
oare țintește?
drumul drept
e doar calea
spre nicăieri...
25 06 2012
ȘTEFAN OANĂ
Balada înaintăriide Boris Ioachim
Atâtea bariere-n drum
Pe calea-n care
merg acum!
Şi-ncerc mereu să le ridic
Dar tot mă-mpiedic şi tot pic.
Şi viaţa-mi strigă: „Stai pe loc
Să-naintezi – oricum n-ai loc!”
Dar din genunchi cu ură strig,
Cu glasul tremurând de frig:
-Mai lasă-mă să fac un pas
Pân’ ce voi spune „bun-rămas”
Şi celor care m-au iubit
Şi celor care m-au scârbit
Că, doară, nu mi-ai dat prea mult:
Doar vise, doruri şi tumult
Şi-o piatră grea în suflet port –
Din naştere pân’ voi fi mort…
Căci darnică nu mi-ai prea fost
Şi drumul meu, l-ai croit prost,
În ceţuri dese afundat –
Cu soare nu m-ai răsfăţat…
Aşa că, lasă-mă puţin
Să-naintez către senin
Căci poate liniştea-mi găsesc
În mine – nu în trai lumesc.
…Tăcere…viaţa-mi şi-a înecat
Glasul patetic, îngâmfat…
Încerc, abrupt, să mă ridic
Şi-un pas să fac – oricât de mic
Dar trist mă simt şi ostenit –
Poate prea multe am râvnit
Şi poate că viaţa mea,
Eu, singur, mi-am făcut-o grea…
…Atâtea bariere-n drum
Pe calea-n care merg acum!
Şi nici nu ştiu: să fac popas
Sau să spun, simplu:”bun-rămas?”
Şi-ncerc mereu să le ridic
Dar tot mă-mpiedic şi tot pic.
Şi viaţa-mi strigă: „Stai pe loc
Să-naintezi – oricum n-ai loc!”
Dar din genunchi cu ură strig,
Cu glasul tremurând de frig:
-Mai lasă-mă să fac un pas
Pân’ ce voi spune „bun-rămas”
Şi celor care m-au iubit
Şi celor care m-au scârbit
Că, doară, nu mi-ai dat prea mult:
Doar vise, doruri şi tumult
Şi-o piatră grea în suflet port –
Din naştere pân’ voi fi mort…
Căci darnică nu mi-ai prea fost
Şi drumul meu, l-ai croit prost,
În ceţuri dese afundat –
Cu soare nu m-ai răsfăţat…
Aşa că, lasă-mă puţin
Să-naintez către senin
Căci poate liniştea-mi găsesc
În mine – nu în trai lumesc.
…Tăcere…viaţa-mi şi-a înecat
Glasul patetic, îngâmfat…
Încerc, abrupt, să mă ridic
Şi-un pas să fac – oricât de mic
Dar trist mă simt şi ostenit –
Poate prea multe am râvnit
Şi poate că viaţa mea,
Eu, singur, mi-am făcut-o grea…
…Atâtea bariere-n drum
Pe calea-n care merg acum!
Şi nici nu ştiu: să fac popas
Sau să spun, simplu:”bun-rămas?”
Suspine... de Mihaela Roxana Mirea
A fost frumos la
început,
Cum e de fiecare
dată,
Dar, stop, de azi încep să uit,
Ce-a fost, nu va mai fi vreodată.
Căci prea am înnodat la fir,
Ce leagă-a noastre elemente,
De azi încep să le deşir,
Nu mai formează sentimente.
Poate un sentiment amar,
A mai rămas din toată asta,
Când mi-ai trântit cuvânt sumar,
Abia atunci mi-ai lovit teasta..
Că până-atunci, suflet rebel,
Nu asculta decât de tine
Şi nu-i păsa de cerebel:
-Ascultă-mă te rog pe mine!
N-am ascultat, acum...suspine.
(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 26.06.12)
Dar, stop, de azi încep să uit,
Ce-a fost, nu va mai fi vreodată.
Căci prea am înnodat la fir,
Ce leagă-a noastre elemente,
De azi încep să le deşir,
Nu mai formează sentimente.
Poate un sentiment amar,
A mai rămas din toată asta,
Când mi-ai trântit cuvânt sumar,
Abia atunci mi-ai lovit teasta..
Că până-atunci, suflet rebel,
Nu asculta decât de tine
Şi nu-i păsa de cerebel:
-Ascultă-mă te rog pe mine!
N-am ascultat, acum...suspine.
(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 26.06.12)
Calibrul 38 de Iurie Osoianu
Dumnezeu ne-a creat
Samuel Colt ne-a
egalat
Năstase ne-a demonstrat
-calibrul treizeci opt e fleac
sărut pe gât cu vârf de ac
având reculul cardiac...
Năstase ne-a demonstrat
-calibrul treizeci opt e fleac
sărut pe gât cu vârf de ac
având reculul cardiac...
Amar de Camelia Armati
Amar ca fierea-mi
este gândul, amar cuvântul,
Amară-mi este
pielea, ieri- dulce ca și mierea...
Mă uit spre steaua tremurândă- pistol la tâmplă,
Mă uit la cerul ce se-afundă în verdea luncă;
Iarba-i amară din zori în seară- amară vară,
Cuțit de piatră spintecă-n seară căldură-amară,
Mă urmărește pelinu-n carne; visu-mi stă-n palme,
Mă răscolește, otravă-mi sare în ochi: sudalme.
E greu, mă arde, e greu pelinul: făcut-au plinul,
De bucurie, vărsatu-și-au cu ură, din plin, veninul
Și apa-n care mă privesc e tulbure, grea și amară,
Îmi pun o stea la tâmplă: trag...gânduri să sară...
Mi-e dor de dorul dulce, de iarna clară, de scorțișoară,
Mi-e dor să-mi plângă un țurțure pe suflet-gheață iară,
Topită curge; prin mine-i același blestem: o neagră cruce,
Iar rătăcesc pe-un drum cu jar și-o singură răscruce...
Dacă adie, și vântul se strâmbă în volta-i spre boltă,
Gustul înjunghie prin pâinea de cer iar a revoltă.
Mă scutur cu silă, mi-e inima arsă și strânsă, debilă,
Amarul zvâcnește prin ea: cartea-i de-otravă subtilă.
Atârnă-așa greu amarul, atârnă-n străin sufletul meu,
Aș vrea din ochi să-mi lepăd darul, să-mi văd de drumul meu,
Frânturi de-amar se scurg prin venele-mi prea subțiate,
Bucăți de jar se plimbă-n iadul meu: amar și-n moarte.
Astăzi și-amarul mi-e amar și jarul mi-e prea jar,
Otrava din pahar o beau ...să-mi fie-n moarte har,
M-aplec să mă adun din funduri negre de genuni,
Povestea să mi-o spun...amară, necurățată cu săpun.
Adorm...iar perna-mi respiră: amară-i, moale și pustie;
Pe tâmplă-mi merge un coșar cu barbă lungă, colilie,
Pieptu-mi respiră o iarbă cu pelin: mai mor puțin,
Pe fruntea-mi albă mi se scurge-ncet o dâră de venin.
Plouă amar, iar inima-mi mustește o calmă deznădejde,
Din palme-mi cianura se lasă-ncet în vârf de dește,
M-aș duce pe un munte: otravă rece, albă-l podidește,
Urechea-mi susură încet spre buze: pocalul îmi dă veste.
Camelia Armati
Mă uit spre steaua tremurândă- pistol la tâmplă,
Mă uit la cerul ce se-afundă în verdea luncă;
Iarba-i amară din zori în seară- amară vară,
Cuțit de piatră spintecă-n seară căldură-amară,
Mă urmărește pelinu-n carne; visu-mi stă-n palme,
Mă răscolește, otravă-mi sare în ochi: sudalme.
E greu, mă arde, e greu pelinul: făcut-au plinul,
De bucurie, vărsatu-și-au cu ură, din plin, veninul
Și apa-n care mă privesc e tulbure, grea și amară,
Îmi pun o stea la tâmplă: trag...gânduri să sară...
Mi-e dor de dorul dulce, de iarna clară, de scorțișoară,
Mi-e dor să-mi plângă un țurțure pe suflet-gheață iară,
Topită curge; prin mine-i același blestem: o neagră cruce,
Iar rătăcesc pe-un drum cu jar și-o singură răscruce...
Dacă adie, și vântul se strâmbă în volta-i spre boltă,
Gustul înjunghie prin pâinea de cer iar a revoltă.
Mă scutur cu silă, mi-e inima arsă și strânsă, debilă,
Amarul zvâcnește prin ea: cartea-i de-otravă subtilă.
Atârnă-așa greu amarul, atârnă-n străin sufletul meu,
Aș vrea din ochi să-mi lepăd darul, să-mi văd de drumul meu,
Frânturi de-amar se scurg prin venele-mi prea subțiate,
Bucăți de jar se plimbă-n iadul meu: amar și-n moarte.
Astăzi și-amarul mi-e amar și jarul mi-e prea jar,
Otrava din pahar o beau ...să-mi fie-n moarte har,
M-aplec să mă adun din funduri negre de genuni,
Povestea să mi-o spun...amară, necurățată cu săpun.
Adorm...iar perna-mi respiră: amară-i, moale și pustie;
Pe tâmplă-mi merge un coșar cu barbă lungă, colilie,
Pieptu-mi respiră o iarbă cu pelin: mai mor puțin,
Pe fruntea-mi albă mi se scurge-ncet o dâră de venin.
Plouă amar, iar inima-mi mustește o calmă deznădejde,
Din palme-mi cianura se lasă-ncet în vârf de dește,
M-aș duce pe un munte: otravă rece, albă-l podidește,
Urechea-mi susură încet spre buze: pocalul îmi dă veste.
Camelia Armati
SUNTEM CA NORII... de Patricia Serbanescu
Bogatele mări au
valuri măreţe
Nisipuri în dune
aştern cu blândeţe,
Nisipuri în dune
aştern cu blândeţe,
Cu vântu-n rafale
se-alungă iar norii
Speranţe ţesute se supun destrămării…
Noi suntem ca iarba şi salcia pletoasă
Suntem brazii înalţi, cu frunza cea deasă,
Mari valuri bat ţărmuri cu-amoruri selene
Căutăm curcubee şi suflete gemene…
Bogatele mări încep s-amăgească
Chiar munţii semeţi, doresc să grăiască
Ca stropii de ploaie ÎŢI e alinarea
Doreşti peste oameni... s-aduci deşteptarea.
Bogaţii şi sclavii sunt umbre în ceaţă
În zare mijeşte a TA dimineaţă,
Din scrum ea renaşte, e jarul nestins,
Conştiinţa în oameni încet, s-a aprins…
Cu munţii în ceţuri în lumi pieritoare
Trăiam liniştiţi şi-n vremi ancestrale,
Revărsări de iubire, lumină divină
Armonia eternă, era androgină…
Suntem ca norii cei veşnic pieritori
Ce-nvăluie în miez de vară turma,
Ei câteodată, devin strălucitori
În haosul celest, dispar mai totdeauna…
Deasupra omenirii norul sfânt se bifurcă
Un fulger ÎŢI aprinde figura-ŢI ca de stâncă,
Mulţimea de dorinţe, necontenit plutesc,
În jurul nopţii TALE...acum se definesc…
Suntem doar peregrini, în viaţa ce-i aleasă
Pierdut-am calea dreaptă, în negură-i cărarea,
Din greul ce ne-apasă noi ştim… că se învaţă
O permanenţă-n lume, nu e decât schimbarea.
În valuri agitate soarele mai vibrează,
Suntem pe o potecă de adevăr şi vrajă,
Nesigur este drumul iar poarta... neaflată,
În schimb al nostru nume... e dăltuit în piatră.
* * * de Iurie Osoianu
...o viață întreagă
am tăcut
iar tu credeai că
te ascult
și altă viață-am tot visat
iar tu credeai că stăm la sfat...
o viață întreagă am tot iubit
tot ce vedeam neprihănit
iar tu credeai că eu iubesc
tăcutul meu nesufletesc...
o viață întreagă am tot mințit
că te iubesc și sunt iubit
și altă viață am tot lăsat
esind, să întru în alt păcat
o viață întreagă-am tot cerșit
un strop adînc de infinit
iar tu credeai că eu cerșesc
un strop cochet de te iubesc
o viață întreagă am tăcut
iar tu credeai că te ascult
și altă viață-am tot trăit
iubind și nefiind iubit....
și altă viață-am tot visat
iar tu credeai că stăm la sfat...
o viață întreagă am tot iubit
tot ce vedeam neprihănit
iar tu credeai că eu iubesc
tăcutul meu nesufletesc...
o viață întreagă am tot mințit
că te iubesc și sunt iubit
și altă viață am tot lăsat
esind, să întru în alt păcat
o viață întreagă-am tot cerșit
un strop adînc de infinit
iar tu credeai că eu cerșesc
un strop cochet de te iubesc
o viață întreagă am tăcut
iar tu credeai că te ascult
și altă viață-am tot trăit
iubind și nefiind iubit....
Lună roşie de Costel Suditu
Cu unghiile date
peste cap
Smulse într-o parte
Cu sângele svâcnind afară tremurând
În fiorii inimii ce munceşte
Nu mai visează
Încerc să mângâi Luna
Pe scoarţa unui copac
Te-ai aştepta să plâng de durere
Ce-i drept este
Dar dulce
Se lasă în călcâie
Şi horcăi ceva
Ca un râs
Când Luna stă în palmele mele
Plină
De sânge.
Cu sângele svâcnind afară tremurând
În fiorii inimii ce munceşte
Nu mai visează
Încerc să mângâi Luna
Pe scoarţa unui copac
Te-ai aştepta să plâng de durere
Ce-i drept este
Dar dulce
Se lasă în călcâie
Şi horcăi ceva
Ca un râs
Când Luna stă în palmele mele
Plină
De sânge.
nu pot să-ţi scriu de Renate Müller
după fiecare cuvânt
sare o umbră
ce-l învăluie cu o
pânză neagră
vreau s-o-ndepărtez dar se întinde
fire de păienjeniş agăţate de silabe
freamătă într-o suflare de şoaptă
vreau să salvez fiecare literă
lângă tine într-o oră albastră
când fără rost orologiul bate
Renate Müller 25.06.2012
vreau s-o-ndepărtez dar se întinde
fire de păienjeniş agăţate de silabe
freamătă într-o suflare de şoaptă
vreau să salvez fiecare literă
lângă tine într-o oră albastră
când fără rost orologiul bate
Renate Müller 25.06.2012
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)