OPTIMISM DE PESIMIST de Boris Ioachim

Să fii printre oameni, să râzi, să vorbeşti

Şi glume şi basme senin să rosteşti
Şi, totuşi, în tine, trăgând tot mai greu,
Să fiarbă tristeţea şi sila mereu.

Prin lume să umbli, cu zâmbet curat,
De tot ce-i prin preajmă să fii fermecat
Şi sfaturi de aur la semeni să arunci –
Când nu ştii de unde – şi unde te duci.

Să fii optimist, să fii foarte-atent,
Nicicum, niciodată, să nu pari absent -
Când singurătatea te sapă avan
Şi somnul ţi-e, zilnic, feroce duşman,

Şi sigur pe tine, să-arăţi orişicând,
Jignirea şi ura s-o-ntâmpini zâmbind -
Când vremea te-mpinge, parşiv, spre neant
Şi toţi cei de-aproape te-njură savant.

Răbdarea să-ţi fie la cheie breloc,
Să crezi în visare, să crezi în noroc -
Când tu ştii, prea bine, că totu-i meschin
Şi scârbe, în valuri, din zare tot vin…

În lumea aceasta, prea plină de proşti,
De vrei să fii sincer – doar ura cunoşti
Şi singur, în tine, te-nchizi tot mai des -
La mijloc, e-n toate, vulgar interes.

Iubirea-i o vorbă, rostită cu sârg –
Dar goală de sensuri, când ura dă-n pârg…
Hai, suflete, ajungă-ţi atâta bocit –
Amestecă-te-n humă - şi pari fericit!

cel arzător de Ovidiu Oana-pârâu

cu cele şase aripi ale sale

acoperindu-şi faţa şi zburând

pe-a cerului senin înaltă cale

un serafim mi se arată-n gând

purta în mână bobul de cărbune

şi jar de gura mea a apropiat

iar eu uimit de-o astfel de minune

mă simt făr`de păcate şi curat

sunt mai aproape de dumnezeire

cu crezul înfocat, clocotitor

scăpat mă simt acum de la pieire

şi viaţa o privesc încrezător

a desfiinţat prin asta serafimul

obstacolul tenebrelor din mine

şi simt cum mă cuprinde-acum sublimul

luminii izvorâte de la Tine.

Ovidiu Oana-pârâu la 16 iunie 2012

MAI AM ATATA TIMP de Mihail Rujoiu

Mai am atata timp,cat pot a te privi

Si in minte sa-mi amintesc de tine,
Tu floarea vietii mele,mereu vei inflori,
Sub blanda mea privire si in stelele divine.

Mai am atata timp,cat pot sa prind in palme
La nesfarsire,umbrele trecutului din noi 
Si sa aprind in inimile noastre goale,
Surasul cerului albastru,gonit de norii goi .

Mai am atata timp,cat pot citi ceva 
In ochii tai vii,ca intr-o carte ,
Un orologiu bate,in clipele ce trec,
Eu ma gandesc neincetat la moarte

Mai am atata timp,cat pot a te visa 
Cum prin lumini ma cauti iar,
Eu fug in noaptea grea care se zbate,
Tu plangi si alergi ca un copil hoinar.

Din cartea ;Din fum de tigara....

08-11-1995

Teluric de Cristina Maroiu

Imi voi face ordine

in sertarul cu idei subrezite,
ca sa prind locul liber
in convoiul catre mantuire.

Unul cate unul, 
renunt la membrele
ce nu-mi vor mai fi de folos.
(oricum voi invata sa zbor!)

Am fumat plamanii,
mi-am ars inima
iar sufletul de rasina
imprastie spre ceruri
ulcioare de fum…

Port pe brate, 
ca pe-o nasalie, 
povara acestei fapturi 
telurice,
inchistata in colivia
unor patimi desarte, 
cu nostalgia cenusei
scrijelita
pana la os!

Cristina Maroiu
16.06.2012

Identitate de Gl Turnbull

Numele meu e o temnita secreta

In care jeleste cel pe care din inertie l-am ferecat.
Nu contenesc sa ridic zidul in jurul meu
Si in vreme ce zi si noapte pun piatra peste piatra,
Bezna se aseaza peste sufletul meu 
Iar pentru un moment, 
In adancul ei se pierde adevarata mea fiinta.

Miroase-a flori de tei de Eminescu... de Nicoara Nicolae-Horia

Ce aer, Doamne, îmi luminã gândul,

Dorul de El e-atâta de fierbinte!
Nu e târziu pânã mai sunt miresme,
De flori, de adevãr şi de cuvinte.

Da, EMINESCU n-a ştiut sã moarã,
El, Cel de Sus şi cel de jos- Mihai!
Se-aude duhul lui cum trece iarã
Pe sub teii cu miros de rai…

Acum e înger şi-i atât de-aproape-
El este viu cu trupul lui de vinã,
Nu-i scrijelaţi lumina de sub pleoape,
Lãsaţi-l, dar, în pacea lui deplinã!

Câte mirese încã mai adunã
Numele-i rãmas de-a pururi- Mire
Şi Oda, cea în metru antic, sunã
Cum clopotul în cer de mãnãstire.

Ce Aer, Doamne, îmi luminã gândul,
În vara din aducerile-aminte,
Nu e târziu pânã mai sunt miresme
De tei, de adevãr şi de cuvinte…

 

Nicoară Nicolae-Horia

Singur de Costel Suditu

Din purpura privirii, ca picurul de ploaie

Ce vine şi tot vine născând picior de apă
Călcând molatec, însă adânc solul ce crapă,
Separ simţiri tăioase ce totuşi mă înmoaie;

E inima, ce bate ca lemn pe lemn în lanţuri;
Mai tare şi mai iute, mai iute şi mai tare,
Cum tremurul ce vine din spaimă în picioare
Când soarta te cuprinde cu-ale-ngrozirii valţuri;

Din şopotul tăcerii, ca solul ce vuieşte, un şarpe sâsîit
Vestind furtună mare din depărtări, devreme,
Peste ţinut în pace, ce nu ştie-a se teme,
Mă zdruncină cutremur nainte şi-nmiit;

Pierdută-i vela-n soare, când Marea liniştită 
cu valuri aţipite
Năuntru-i spumegândă, din când în când cu-n vârf
de lamă-ntoarsă;
Într-un un recif bătrân şi ciont îmi este ancora înfiptă
şi rămasă;
Îmi flutură gânduri retezate în vânt căutând haotic,
o inimă şi-o minte.

Sfarsit… de Gabriela Dangu

In preziua nesigurantei mele ce-mi sfasie diminetile

In care buzele mele se despart numai in rictusuri,
Uscate, pline de tine si de dor,
Imi rasare Moartea…
Deghizata in rasarituri si-n sori, ma-mbratiseaza tandra,
Cu bratele descarnate si degete noduroase; 
Se-agata de mine ca si cand
I-as fi scapare de ea insasi,
De vremelnicie si timp,
Oprit chiar acolo, in clipa in care inca imi spuneai iubito, 
Si-n care nu ma dureai pana la sange…
De ce sa ne mintim ca nu ne e dor,
Ca nu mai simtim nici macar ploaia
Ascunsa in surasuri umbrite doar de gene mangaiate de seara?
De ce sa ne mintim ca nu ne iubim
In fiecare secunda, ca si cand ar fi ultima, inainte de sfarsitul 
Ce a venit mult prea devreme?

Cufundata in haul cu care m-a invesmantat,
Intr-o ultima tresarire, o ultima zvacnire, o ultima gura de aer,
Imi treci prin minte, sfasiindu-mi si ultimul atom…

Prea tarziu sa ma impotrivesc Ei,
Prea tarziu sa-mi ramai,
Imi inchid lacrimile in vremea care mi s-a sfarsit
Inainte de inceputul sfarsitului,
Sfasietor de devreme…
15 iunie 2012

Umbre de Elena Mandru

Simt focul petalelor din buze,

Cuvinte-n asteptarea de secunde,
Zvacnesc precum vantul din frunze,
Ca valurile marii valsand in unde.
Susura gandurile-n ploaie de stele
Vibrand pe o raza imaginara,
Ma-ntrupez in umbra fapturii tale
Si rezonam in lumea astrala .

Elena Mandru
04 iunie 2012

EVA (pentru Eliade) de Cristina Maroiu

Am inchis ochii si m-am intins 

pe tarmul enigmelor
nelamurite de intelepti…

Adevarurile se aduna in matca
ochiului stang, tot mai limpede!
Ciudat…amintirile au gust sarat, 
probabil ca am plans candva
sau poate marea din visul meu
a nascut sirene care inca mai jelesc
nesfarsirea povestii cu marul, sarpele
si oamenii aceia goi, bolnavi de
prea putina vina!

Daca eu am fost Eva
inseamna ca am muscat din mar 
si n-am gonit sarpele!
N-am vrut sa fiu iluzia cuminte
ratacind prin Gradina Raiului
ci am luat iarba-fiarelor
ca sa descui camara interzisa!
Poate ca mi-am nascut fiii in dureri
dar i-am hranit 
din izvorul cunoasterii…

Am perpetuat o gena si-un pacat
inlantuite viclean intru perfectiune!
Insa am ajuns sa chibzuiesc,
gand-la-gand cu filosofii,
ca a te indoi si-a cugeta
sunt imperativele aceluiasi divin
pe care l-am respins odinioara,
cand umblam prin Rai,
dantuind cu inocenta!

Si poate ca mai exista undeva 
copacul acela, unde cresc nostalgiile
paradisului pierdut,
cumintenia pamantului
si mitul eternei reintoarceri!

Cristina Maroiu
15.06.2012