sâmbătă, 16 iunie 2012

Singur de Costel Suditu

Din purpura privirii, ca picurul de ploaie
Ce vine şi tot vine născând picior de apă
Călcând molatec, însă adânc solul ce crapă,
Separ simţiri tăioase ce totuşi mă înmoaie;

E inima, ce bate ca lemn pe lemn în lanţuri;
Mai tare şi mai iute, mai iute şi mai tare,
Cum tremurul ce vine din spaimă în picioare
Când soarta te cuprinde cu-ale-ngrozirii valţuri;

Din şopotul tăcerii, ca solul ce vuieşte, un şarpe sâsîit
Vestind furtună mare din depărtări, devreme,
Peste ţinut în pace, ce nu ştie-a se teme,
Mă zdruncină cutremur nainte şi-nmiit;

Pierdută-i vela-n soare, când Marea liniştită 
cu valuri aţipite
Năuntru-i spumegândă, din când în când cu-n vârf
de lamă-ntoarsă;
Într-un un recif bătrân şi ciont îmi este ancora înfiptă
şi rămasă;
Îmi flutură gânduri retezate în vânt căutând haotic,
o inimă şi-o minte.

Sfarsit… de Gabriela Dangu

In preziua nesigurantei mele ce-mi sfasie diminetile
In care buzele mele se despart numai in rictusuri,
Uscate, pline de tine si de dor,
Imi rasare Moartea…
Deghizata in rasarituri si-n sori, ma-mbratiseaza tandra,
Cu bratele descarnate si degete noduroase; 
Se-agata de mine ca si cand
I-as fi scapare de ea insasi,
De vremelnicie si timp,
Oprit chiar acolo, in clipa in care inca imi spuneai iubito, 
Si-n care nu ma dureai pana la sange…
De ce sa ne mintim ca nu ne e dor,
Ca nu mai simtim nici macar ploaia
Ascunsa in surasuri umbrite doar de gene mangaiate de seara?
De ce sa ne mintim ca nu ne iubim
In fiecare secunda, ca si cand ar fi ultima, inainte de sfarsitul 
Ce a venit mult prea devreme?

Cufundata in haul cu care m-a invesmantat,
Intr-o ultima tresarire, o ultima zvacnire, o ultima gura de aer,
Imi treci prin minte, sfasiindu-mi si ultimul atom…

Prea tarziu sa ma impotrivesc Ei,
Prea tarziu sa-mi ramai,
Imi inchid lacrimile in vremea care mi s-a sfarsit
Inainte de inceputul sfarsitului,
Sfasietor de devreme…
15 iunie 2012

Umbre de Elena Mandru

Simt focul petalelor din buze,
Cuvinte-n asteptarea de secunde,
Zvacnesc precum vantul din frunze,
Ca valurile marii valsand in unde.
Susura gandurile-n ploaie de stele
Vibrand pe o raza imaginara,
Ma-ntrupez in umbra fapturii tale
Si rezonam in lumea astrala .

Elena Mandru
04 iunie 2012

EVA (pentru Eliade) de Cristina Maroiu

Am inchis ochii si m-am intins 
pe tarmul enigmelor
nelamurite de intelepti…

Adevarurile se aduna in matca
ochiului stang, tot mai limpede!
Ciudat…amintirile au gust sarat, 
probabil ca am plans candva
sau poate marea din visul meu
a nascut sirene care inca mai jelesc
nesfarsirea povestii cu marul, sarpele
si oamenii aceia goi, bolnavi de
prea putina vina!

Daca eu am fost Eva
inseamna ca am muscat din mar 
si n-am gonit sarpele!
N-am vrut sa fiu iluzia cuminte
ratacind prin Gradina Raiului
ci am luat iarba-fiarelor
ca sa descui camara interzisa!
Poate ca mi-am nascut fiii in dureri
dar i-am hranit 
din izvorul cunoasterii…

Am perpetuat o gena si-un pacat
inlantuite viclean intru perfectiune!
Insa am ajuns sa chibzuiesc,
gand-la-gand cu filosofii,
ca a te indoi si-a cugeta
sunt imperativele aceluiasi divin
pe care l-am respins odinioara,
cand umblam prin Rai,
dantuind cu inocenta!

Si poate ca mai exista undeva 
copacul acela, unde cresc nostalgiile
paradisului pierdut,
cumintenia pamantului
si mitul eternei reintoarceri!

Cristina Maroiu
15.06.2012

ȚIE! de Stefan Oana Valentin

Căreia îi datorez
împăcarea de sub pleoape
depărtarea, de aproape
perna moale de sub gând
cârja, ferm, înfiptă-n vânt
pasul sigur spre pământ
mușchiul verde dintre ape
crud, când urlu, mărul vechi
nopți de zi fără perechi
mângâierea făr' de mână
descântec de zână bună
sărutarea, stea în frunte
înspre jos, cărarea-n munte
tu, ce taci cu zgomot sfânt
din prea liniști, naști cuvânt
faci din apă rug de focuri
crengi troznind prefaci în muguri
din blestem clădești noroc
buze reci le înfierbânți
din normal, ieșit din minți
zborul îl transformi, din mers
miere glasul tău, un vers
frunte prea neaplecată
păcat dulce fără pată
unic cer în univers
palmă împerechiată-n sus
răsărit fără apus

Ție
Sfânt ulei
Neuns.

13 06 2012
ȘTEFAN OANĂ

Tu cine esti de Mihail Rujoiu

A cazut o stea 
La tine in par 
Si sa transformat 
In floare de mar 

Parul a fost cuprins 
De parfumul ei 
Blanda ti-e privirea 
Ochii doua flori de tei 

Trupul tau firav 
Dar atat de viu 
Sa te pot atinge 
Eu inca nu stiu 

Esti lumina calda 
Prinsa de culori 
Atent studiata 
Aproape de zori 

Te vad prima oara 
Esti atat de pura 
Ai atita zambet 
Magica faptura 

Cand cuprinzi in brate 
Tu topesti pe loc 
Cu dragoste multa 
Si cu al tau foc .

Si apoi dispari 
Si eu iau de jos
Floarea de mar 
Dar cu ce folos 

Apoi si ea zboara 
Se transforma intr-o stea 
Si atunci ma-ntreb 
Oare ,cine era ea!
DIN CARTEA ;LACRIMI SI FLORI 
MIHAIL RUJOIU
15-06 2012



Străin de noi de Carmen Zaniciuc

Imaginea mi-e casă,
Cât timp ochii mei nu se mișcă.
Nu suflu praful
Dar sclipirea se agită 
În spatele oglinzilor ciobite,
Ca și cum aș fi rămas gol,
Fără pământ în care să mă așez;
Rătăcit de urmele lăsate în reflexia mea,
Cad într-un abis.
Nu pot să cuprind Universul,
Deși îl port
Și chiar de mi te-ai arăta,
Toate punctele ar tinde spre iubire;
Ne-ar lăsa la fel de singuri 
Într-o ecuație
Cu alceleași necunoscute.

LUI EMINESCU de Olga Alexandra Diaconu

Vălul Mayei peste tine
coborât -a lunga noapte,
dar te-aud atât de clar
dintre mii şi mii de şoapte

Nu credeam să-nvăţ ca tine
a muri de-atâtea ori
o, şi Nesus mă aprinde
din tălpi până-n subsuori!

Mantia ta-nvăluit-a
trupurile noastre toate,
printre valuri mai răsare
cine poate să înoate

Şi-aş putea să stau şi eu
într-un colţ privind în mine
ochi divin, neînceput,
dacă l-aş simţi cum vine 

Nici un punct nu se mai mişcă,
nici pe ape, nici în aer,
Duhul Sfânt a aţipit,
lâna e netoarsă-n caier

Şi-aş putea să nu mă tem,
oricum, vremea tot ar trece
şi-aş putea să nu mai sper -
cât zici unu, ai zis zece

Ce e rău şi ce e bine
să mă-ntreb, să mă socot?
Dar sunt rele mult prea multe,
a-nţelege nu mai pot

Pururi tânăr de-aş rămâne
tot nu pot să mă mai mir
că la început de lume
am primit chiar Sfântul Mir

Şi privind adânc în mine
să încerc să mă cunosc?
Dar tot altul mă gândeşte,
ştie totul pe de rost

Aud şi acum cum sună
buciumul pe deal cu jale,
lacrima mea rătăcită
stele-o scapără în cale

Cumpăna de la fântână
e un lung suspin acum,
apele născând plâng naţii
de la dac pân΄ la român

Zeii daci cântă şi-acuma 
prin talazurile mării,
cântă-a dacilor cădere,
rătăciţi în zarea zării

Nu mai trece ca o sfântă
luna pe al nostru cer -
fruntea ei e-ngândurată
de când naţiile pier

Kamadeva, zeul indic,
dac-ar vrea să se pogoare -
cu o floare otrăvită
în săgeată, ne doboare

Să cunoască toată lumea 
rugăciunea unui dac: 
nu-n genunchi şi nu iertare
Ne dăm duhul cum copacul,
ne dăm duhul în picioare

Vom cunoaşte, în sfârşit, 
acea dulce nepăsare
propriul rug când ne topeşte,
dar vom re-nvia ca Phoenix
într-o altă înserare
Şi duşmanii-nmărmuriţi
vor vedea cum se iveşte
dintre cerurile rare
un luceafăr rătăcit,
cum s-o arunca în mare

Dând orizont nemărginit 
singurătăţii mării
pe noi nouă redându-ne
din negura uitării.


STROPUL DE SOARE de Irina Nedelciu

Un picur strălucit de soare
Mi-a-mbrăţişat privirea fin şi-mi pare
Că verdele-mi din ochi dispare
În fericire şi candoare.

Şi-ntr-un miraj nedefinit
Mă înălţa spre cel zenit
Unde iubirea m-aştepta
Mai luminoasă ca o stea.

În simfonia murmurată,
De sunetul suav de harpă
Mă legănam pierdută toată
Ca într-o vrajă minunată.

Ţesută-n fir de borangic
De dragul meu copil, un pic,
Ca semn de stimă şi iubire
Şi foarte mare preţuire.

El este stropul meu de soare
Ce îmi aduce-n picurare
În ochi-mi verzi, numai candoare
Şi-n inimă căldură mare.

E stropul ce suav mă-alină
Când o tristeţe vrea să vină,
Să-mi amurgească-n desfătare
Inima-mi mistuitoare.

El, picur diafan de soare
Eu, mamă simplă, iubitoare
Două lumini scânteietoare
Unite-n suflet şi-n vioare.
Irina Nedelciu la 15 iunie 2012

nebunul de Ovidiu Oana-pârâu

când scot de prin boccele câte-o carte
amestecând simboluri şi cuvinte
zâmbiţi sardonic, nu luaţi aminte
la gândul meu venit de prea departe

gândiţi că fără noimă vă rostesc
deşi sunt adevăruri transcendente
ascunse în priviri incandescente
ca prag între real şi nelumesc

eu sunt nebunul din lumini solare
şi mesager al vocii fără sunet
ce va schimba prin glasul său de tunet
frivolitatea voastră în candoare

mă trec prin timp urmând al zilei faur
atras de absolut şi insondabil
nătâng priviţi la mine şi probabil
n-aţi înţeles tăcerea mea de aur