Pe drumul ce ducea la moară... de Nicoara Nicolae-Horia

Pe drumul ce ducea la moară,

Pe drumul stins ca un ecou,
M-am întâlnit în fapt de seară
Cu Badea George din Hordou.

I-am dat Poetului bineţe,
Cum i se dă unui creştin
Şi-aşa, precum în tinereţe,
Am vrut nainte-i să mă-nchin.

Venea cu el din depărtare
Un cântec trist, cum altul nu-i-
„Ţară avem şi noi sub soare
Şi o râvnesc duşmani destui...”

Şi astăzi tot mai stăm la pândă,
Graiul cel vechi să-l apărăm-
De grâu e pâinea mai flămândă,
Am şi uitat să-l măcinăm.

Ne plânge Doina în izvoare
Şi-n clopotele din Râmeţi!
Eu ştiu că adevărul doare,
Cine-i ascultă pe poeţi,

Cine mai cântă în Balade
Trecutul unui neam român?
Atâtea versuri cumsecade
La vama somnului rămân!

Pe drumul ce ducea la moară,
Pe drumul vechi- nu-i altul nou!
M-am întâlnit în fapt de seară
Cu Badea George din Hordou...

de Nicoara Nicolae Horia.

Gânduri... de Costel Suditu

Stăruitor lucrează veşnicia

A-ncununa în suflet tuturor
Din ceaţă a trăirii nebunia
Şi-n barbă a-ntristărilor izvor;

Pe streşini de suspine curge ploaia
Iubirilor ce-n dor s-au rătăcit
Şi-a cruntelor dureri s-a strâns cureaua
Pe şoldul necuvântului pocit;

Răstălmăciri în cârduri vin s-arunce
Otrava lor pe veşnica dreptate
Ca firea omenirii să străluce
Pe-ntunecimi şi culmi necuvântate;

Şi cântecul de jale parcă azi
A-ncondeiat întreaga plăsmuire
Vibrândă în păduri cărunţii brazi
Sub bolta ceruită-n adormire;

Privesc spre Luna rece mustăcind
Cuvinte în descântec de iubire,
Cuvinte ce aievea se perind
În viaţa ta şi-a mea spre nemurire.

Ratacitorul de Elena Mandru

Un biet ratacitor prin timp

De-o stea as vrea sa ma cuprind,
Sa-mi dati un nume ,sus ,pe cer
Si sa veghez ca un strajer.

Sa fiu o stea chiar fara nume,
Ziua ma sting ,noaptea m-aprind,
Sa palpaii ca o luminita-n albastrime,
Pe-a cerului hotar scanteind.

Pot fi luceafarul de noapte
Singuraticul si palid zburator,
Privesc indragostitii si-ascult a lor soapte,
Mi-e dor de clipele de-amor.

Lasati-ma sa fiu manunchi de stele
In carul mic sau carul mare,
Dureri in suflet de linii paralele,
Intersectate intre ele.

 Elena Mandru

TIMP DE VEGHE de Cristina Maroiu

Orele destrama printre gene

margeane intunecate de aur violet…
Imi ating bratele: sunt pereche.
Fruntea e la locul ei, 
parapet de ganduri...
…Dar ochii? Din ochii astia
mi se clatina stelele!

Oglinda zambeste unui chip strain
si ma intreb: a cui sa fie vina
ca nu-i mai seman
nici macar umbrei?
La care antipod se-ascunde 
Atlantida?
In care ocean sa imi afund fiinta,
ca sangele sa nu se mai topeasca
pe dinauntru?

Totusi, precum in pilda biblica,
mai bine-mi spal vasul din suflet
de amarul patimilor,
ca abia apoi, pe dinafara,
sa port pe umeri
mantia intelesurilor deslusite!

Cristina Maroiu
13.06.2012

VICTIMA NESIGURANŢEI de Irina Nedelciu

Un gând crispat zvâcneşte şi mă-ngheţă

Simt disconfort în inimă şi-n viaţă

Negociez cu sufletul momentul

Să-i limiteze-n taină perimetrul.

Sunt dezolată, schiţa nu mi-e dată

Şi temătoare-n gând tot stau şocată,

Descumpănită de nesiguranţă,

Ce provizoriu mi-a intrat în viaţă.

Ispititoare stă-n imagini clare,

Crucifică victorioasă tot ce iubesc... şi doare !

Mă urmăreşte-n somn, când visele nu-s stinse,

Consolidând cu teama... lacătele prinse.

Stau ca o victimă închisă-n iluzoriu

Trăind doar visul palid şi încercănat

Când gându-mi îţi ia forma, provizoriu,

În ochii-mi stinşi de om însingurat.

Dar toate acestea sunt doar temporare

Nu voi lăsa neghina să pitească-n floare

O voi stârpi din gândurile-mi bune

Şi voi păşi din nou covoare-n lume.

Covoare de speranţă şi lumină

Unde iubirea râde fără vină,

Unde sinceritatea abundă cu îngăduinţă

În inimile calde, fără rea voinţă.

Acolo voi păşi, eu, cu sfială,

Lăsând în urmă hăul negru, ca să fiarbă,

De cel necaz ce peste el a dat

Când am călcat covorul... binecuvântat.

Irina Nedelciu la 13 iunie 2012

Iubirea – câmp înţelenit de Boris Ioachim

De unde să mai scot cuvinte,

Cu glas uscat şi răguşit?
Şi cum să fac să mai ţin minte
Tot ce-am gândit, tot ce-am rostit?

Adun cuvinte şi secvenţe
Din ce-am vorbit, din ce-am trăit…
Le distilez pân’ la esenţe – 
Să aflu dacă te-am iubit.

Căci nu mai ştiu ce e iubire –
Ba, chiar mă-ntreb, dac-am ştiut…
În van scrutez prin amintire,
Să-ţi dau un chip – frumos ori slut.

Ce calmă-mi este, azi, secunda!
Căci timpul totu-a risipit…
Răceala-mi limpezeşte unda
Unei iubiri ce s-a topit.

Mi-e cerul minţii limpezime
De apă din izvor curat…
Dorinţe calme prind s-anime
Sufletul meu întunecat.

Întunecat de patimi grele,
Pe care-adânc mi le-ai sădit
Când-mi înfigeai pân’ la plăsele
Un dor ca fierul înroşit.

Ciudate-mi par acele ceasuri
Când trupul rece-ţi frământam
Şi când, cu gâtuite glasuri,
Despre iubire aiuram.

Tăcut îmi este astăzi glasul –
Nici nu mai ştiu pe unde eşti…
Tăcută-mi este clipa, ceasul –
Arar, mă întreb de mai trăieşti.

Iubire…ce bizar îmi sună
Acest cuvânt, azi, fără sens –
Când stă ascuns sub groasă brumă
Într-un alt veac şi univers.

Şi, totuşi, mai păstrez din tine
Fărâme calde din trecut:
Sclipiri de zâmbete senine
Şi umbra unui vag sărut.

Atât. În rest, albă uitare,
În minte mi s-a-nţelenit;
Şi ştiu răspunsul la-ntrebare:
Doar am visat – nu te-am iubit…

Caută-mă… de Boris Ioachim

Caută-mă în glăsuirea

Vântului din zori de zi
Nu-mi vei mai afla iubirea –
Şi-asta vântu-ţi va şopti.

Caută-mă în primăvară,
Prin smaraldul crudei ierbi
Umbra mea n-o să-ţi apară –
Primăvara poţi s-o-ntrebi.

Caută-mă prin pădure
Nicidecum n-o să găseşti
Ochii mei, care să-ţi fure,
Urma paşilor hoţeşti.

Caută-mă în dogorârea
Verii, în amiezi fierbinţi…
N-o să-mi auzi glăsuirea –
Nicidecum să nu te minţi.

Caută–mă în reci vânturi
Toamna, când toţi pomii plâng -
N-o s-auzi a-mele cânturi,
Nici n-oi fi ca să te strâng

În strânsoare pătimaşă –
Să te alint sub ruginii
Frunze-n toamna cea trufaşă,
Când miroase-a coapte vii.

Caută-mă în plină iarnă
Pe când neaua, ca-n poveşti,
Din văzduh prinde să cearnă –
Nicăieri n-o să găseşti

Trupul meu, nici răsuflarea
Şi nici glasul meu pierdut
Fiindcă nu-ţi mai vreau chemarea –
Ce-altădată, m-a durut.

Tu pe mine – eu pe tine,
Nu ştiu cine a minţit…
Ştiu atât: nu mi-a fost bine
Nici nu cred că m-ai iubit.

Deci, „adio” nu-ţi voi spune
Nici blesteme n-oi rosti…
Nu-ţi doresc nici zile bune –
Îţi doresc - ce-mi vei dori…

Iubită-mi eşti! de Andreea Alexandra Coman

Tu preafrumoasă copiliţă

Izvor de lauri, ochii tăi cereşti
Te aşez pe pat de flori, întinereşti
Iubită-mi eşti!

Tu cântec veşnic, făr` de sfârşit
Primăveri aduci şi le vesteşti
Taci, simţi şi zâmbeşti
Iubită-mi eşti!

Tu floare de mai adesea eşti
Împrăştii dragoste şi mă iubeşti
Te aşez pe pat de flori, întinereşti
Iubită-mi eşti!

(Andreea Coman - 13 Iunie 2012)

Am învăţat... de Andreea Alexandra Coman

Am învăţat să sper cu sufletul curat

Şi am plâns pentru voi... voi m-aţi uitat.
Oameni păgâni, o viaţă avem în spate
Însă toţi suntem o apa şi-un pământ până la moarte!

Am învăţat ce-i răutatea
În vocabular, e antonim cu bunătatea,
Dar în sufletul vostru, oameni statui
Rautatea-i din piatra, pana si de voi sunteti satui.

Am învăţat să zâmbesc, să visez, să iubesc
O spun şi-ndrăznesc
Oameni pustii cu suflet din piatră
Toţi suntem o apa şi-un pământ
Avem aceeaşi soartă!

(Andreea Coman - 13 Iunie 2012)

ALBĂ PANĂ NEMAIÎNFOIATĂ de Stefan Oana Valentin

Tu,

erai acolo în genunchi
icoană încrustată în așteptare
la o lungime de aripă
de cer.

Trudeai pământul grijilor
în formă de zi
și-ți creștea așa de frumos
aluatul de gânduri,
așteptând cuptorul.

Împleteai vise cu mac
și cu miere de dor.
îngenunchiai întunericul
numărând pe degete
zilele fără furtună.

Împlineai, dinăuntrul tău,
desăvârșirea dansului de lebădă
cântând, plin, ecouri de ape
lăsând râul liber
sâ curgă.

Eu
la o lungime de aripă ruptă
lăcrimam scrâșnit vremuri
cu glod strâns sub pleoape
pline de prea mult târâș,
sub pământ
nu vedeam
cerul.

12 06 2012
ȘTEFAN OANĂ