Irina Nedelciu - Poetul si cuvantul

Cuvinte îmbrăcate
În rime pastelate
Cuvinte în durere
Ascunse în vreo vrere
Cuvinte în iubire
Tot năzuind la bine
Cuvinte adăugate
Ce nu le dăm la spate.
Iar El...este Poetul
Le cântă în sonetul
Din astă zi măreaţă
Să-l ridicăm din ceată.
Atunci când este trist
Iubirea-i pe-acatist.
Atunci cand el iubeşte
Cuvântul îl orbeşte.
Iar când îi plânge somnul
Îşi ia condeiul, domnul
Şi pune pe papir
Cuvântul din clondir.
Şi câte aş mai spune !
Cuvântu-şi lasă urme
Din zi în zi mai mult
Pe drumul cel mai scurt.
Aşa e fericire
Citim, ne este bine.
Poetul ne iubeşte.
Poetul ne trosneşte.
Depinde doar de noi
Ce comentăm prin foi.
Şi ca un bun final
Cuvântul cântă-n ziar
În odă săltăreaţă
Sau în prohod în ceată.
Poetul doar ne-nvaţă !

24 martie 2012 la 16:26 

Irina Nedelciu - Te vreau ...

Iubitule, în astă seară,
Vreau să îţi cânt ca o vioară,
Te du şi pregăteşte locul
Eu merg să mă-nţolesc ca focul.

Aprinde-n casă şemineul,
Lumina stinge-ncetişor,
Bagă-n fundal suav, tangoul
Şi-aşteaptă-mă cu-n simplu dor.

Când am să vin, ca o felină,
Mă voi întinde pe covor
Şi-n fraga buzelor, în vină,
Îţi voi transmite un fior.

Cu muşcături înfierbântate
Pe trupul tău am să cobor,
Să gust din pieptul tău, în şoapte
Şi în mirosul tău, să mor.

Să te întinzi cântând sonete
Şi-n freamăt lin să mă alinţi,
Să-mi dai şuviţele pe spate
Şi în sărut, tu să mă prinzi.

Să răscolim tot ce se poate,
În chinul dulce să mustim,
Scânteia s-o trezim din noapte
Într-un vulcan, ne contopim.

În răsuciri înfierbântate
Şi în dorinţi mult prea cântate,
Cu trupurile încleştate
Dansăm în tumult şi în şoapte.

Tangoul cântă în surdină
Noi tremurăm, tu eşti de vină !
În caldul trupului te pierd
Iubitule, te vreau sub pled !

Irina Nedelciu - Insiruiri

Ape revărsate, maluri dărâmate
Vise spulberate, toate-şi fac dreptate.
Ploi torenţiale, fulgere fugare
Tunete în zare, tobe, nu vioare.

Gânduri zbuciumate, sar ca apucate
Prin nervuri şocate de viteaza moarte.
Lacrimi şi suspine curg în navălire
Noaptea-mi dă sărutul, emblemând pământul.

Neguri fluturânde, ielele-s flămânde
Cer tributul lor, altfel am să mor.
Labirint de iţe, spulberă dorinţe
Aruncate-n nor, îmi şoptesc că dor.

Totu-ncetineşte, totul se măreşte,
Noaptea mă-nveleşte, tristul mă vrăjeşte...

Zavoianu Vali - Încă o reprezentaţie

S-a-ntunecat. Eşti numai tu cu tine
S-a tras cortina şi-au plecat din nou
Actorii care joac-atât de bine
Reprezentaţii fără de ecou.

Pe scenă a rămas butaforia
E goală sala, nici un spectator
Azi ai jucat în tragi-comedia
La teatrul unde eşti un biet actor.

S-a învechit afişul la intrare
Ce-ţi pasă, eşti în rolul principal
Dar leafa-i mică şi programul mare
Şi textul tău e-atâta de banal.

Întârzii câte-o oră cu machiajul
Să pari mai tânăr şi să minţi frumos
De amintiri ţi-e încărcat bagajul
C-abia mai poţi să-l mai ridici de jos.

Şi-abia aşteaptă tinere talente
Să-ţi termini cariera şi să pleci
Laşi în culise vise, sentimente
Ţi-e teamă de cortinele prea reci.

S-a-ntunecat, eşti numai tu cu tine
S-a tras cortina, te simţi obosit
Te-ntrebi de comedie: Cât mai ţine?
Şi cum arată scena de sfârşit?

22.03.2012, Zavoianu Vali

Alexandra Manea - Dragoste rescrisă

Mi-ai strivit dragostea sub povara îngândurărilor tale,
iar apoi ai reînviat-o doar cu o privire
şi am găsit în ea dovada
ce-o aşteptam atât...

Mi-ai ucis iubirea cu oftatul tău,
dar a fost de-ajuns sărutul privirii tale
ca s-o trezească din somnul nemuririi
ce mă-ngrozea...

Mi-ai mototolit iubirea ca pe-o scrisoare necitită
şi-ai aruncat-o în coşul uitării,
numai ca să o poţi rescrie apoi
cu versul sufletului tău
pe care-l rosteam în gând...

Mi-ai şters iubirea din minte şi inimă,
numai ca să o poţi recompune apoi
cu mii de strune plânse de vioară
şi clape tandre de pian,
pe care le-auzeam în vis...

Mi-ai ascuns dragostea sub umbra unui tei,
iar apoi ai sădit-o în pământul roditor
al sufletului tău,
unde s-a transformat într-o grădină
ruptă dintr-un colţ de rai....

Mi-ai furat dragostea ce-mi inunda fiinţa,
iar apoi ai stors din norii gândurilor tale
lacrimile emoţiilor şi dorinţelor
pe care le-am avut în altă viaţă,
demult uitată...

Mi-ai descompus până la ultima fărâmă fiinţa mea de-ndrăgostită,
iar apoi m-ai desenat cu pasiunea neştiută
a dorurilor şi iubirii tale
şi am simţit că trăiesc acum
pentru prima dată...

CAM – 23.03.2012

Irina Nedelciu - In mana groazei

Călcam mult prea tăcută, pe drumul cu pavele,
Şopteam, eram năucă de gândurile mele,
Priveam la stropii nopţii căzând prin rămurele
Şi-n frigurile morţii, strângeam hainele grele

Eram în prăbuşire, tu, nu erai cu mine,
Cerşeam în gândul meu ca spijin, braţul tău,
Dar din nefericire, nu îţi păsa, ştiu bine
În mândrul vis al tău, eu loc aveam în hău.

Ca o perdea de ceaţă aveam pe ochi şi-n faţă
În cuget şi-n simţire, gândindu-mă la tine
Îmi aruncase groaza o viaţă fară şansă,
Nici drept la o iubire,nici muguri, înflorire...

Aveam doar drept la moarte, în chin, bolind în şoapte,
În zile adunate, în luni, în ani , sau poate...
Iar ca o alintare, îmbălsămări mai rare
În pături tot nocive... riscând ca în coride.

În amalgam de gânduri cerşeam de zor răspunsuri
Ce drum sau ce cărare să-apuc în astă zare,
Ce plante neştiute m-ar vindeca mai iute,
Ce locuri neumbrite m-ar mângâia în minte.

Tăcerea suferindă mă îmbrăca himeric,
Hlizind mai fantomatic la câte un copac,
Cântându-şi biruinţa , stârpindu-mi stăruinţa
De a-mi regăsi speranţa în leacuri sau vreun fleac.

Aşa m-a prins iar noaptea, cu gândurile mele,
Pe drumul cu pavele, privind la rămurele,
Cu faţa ceruită , în şoapte bâiguită,
În vise amorţită... şi-atât de obosită !...

Zavoianu Vali - Prea târziu

De nicăieri venise şi-abătut
Păşea greoi pe cioburi de tăcere
Părea desprins din umbre de trecut
Sau din tablouri negre de durere.

Ajuns în faţa porţii celei şui
Cu palme asprite scoase cuiul bont
Intră oftând în curtea nimănui
Ca un lăsat la vatră de pe front.

Privea în jur pustiul ce-a rămas
Simţea adânc în piept o apăsare
Ferestrele-mpietrite n-aveau glas
Să-i spună c-a venit la-nmormântare.

Un singur înger flutura gingaş
Aripile-i de ceară peste doliu
Pe masă era numai un răvaş
Şi moartea cuibărită-ntr-un fotoliu.

Cu ochi înceţoşaţi de rouă grea
Citi răvaşul cel rămas pe masă
„Băiatul meu eu mor şi-atât aş vrea
Să te întorci, să te mai văd acasă.”

Plecase mama. Nu l-a aşteptat
Şi n-o să-l mai aştepte niciodată
Azi rolul de copil s-a terminat
Cortina cade peste piesa toată.

Un clopot bate-a gol şi a sfârşit
Adio mamă, înger din icoană
Azi fiul tău acasă a venit
Să-şi lase dorul scris pe o coroană.

21.03.2012, Zavoianu Vali

Alexandra Manea - Cioburi de suflet

Mi-e sufletul o strună ruptă de arcuş,
Căci poartă-n el atât de grea povară,
I-am răscolit până şi ultimul culcuş
Tot frământându-mi gândurile iar şi iară.

L-am sfâşiat în mii de cioburi ascuţite
Ale iubrilor şi amintirilor apuse
Şi am rostit atât de multe vorbe negândite,
Gustând amarul năzuirilor răpuse.

Secundele prea lungi s-au dezmembrat în ore,
Iar ceasurile s-au topit în zile, luni
Şi tot incearcă în zadar să mă implore
Să cred că toate-au fost simple minciuni.

Topesc în azi pe ieri, sperând către alt mâine,
Dar doare mult prea mult să mai visez
Că pot să modelez măcar pe răspoimâine
Şi că alt drum pot să aleg să-mbrăţişez.

Cercat-am să aşez pe şevalet o nouă pânză,
Dar pensula prin plasa-i de păianjen trece
Şi-mi tremură speranţa ca o frunză,
Bătută de un vânt prea trist şi rece.

Aş vrea să-nvăţ din nou să mai visez,
Să pot privi cu pleoapele închise,
O altă lume să încerc să colorez,
În care să nu moară iubirile promise.

Cioburi de suflet ai strâns în palma ta
Şi le-ai lipit cu raza soarelui de mai,
Ştiai că nu mai am nimic să îţi pot da,
Dar ai decis măcar puţin alături să imi stai.

CAM – 22.03.2012

Corina Nica - Unui încrâncenat

Pe mulţi i-ai supărat, te-ai folosit de toţi
Prieteni nu mai ai, te-ai trezit singur
Te-ai arătat umil dar ai fost hoţ
Şi-au mai trecut destule anotimpuri.

Visezi s-ajungi ceva dar nu mai poţi
De disperare dai cumplit din coate
Şi strigi în gura mare şi-arăţi colţi
Şi nu te laşi, cuţite-mplânţi în spate.

Dar s-or trezi şi te-or împresura
Din mii de părţi aceia ce te iartă
De-au fost prea buni, cândva te-or înjura
Că le-a ajuns la os atâta ceartă.

Şi la ce bun? Tu oare nu gândeşti
Că din nimicnicie vine omul
Şi că nimica n-ai să preţuieşti
Când ceasul ultim te-o chema la Domnul.

Alergi în van şi calci pe toţi şi toate
Dărâmi şi strici în cale tot ce vezi
Şi nu mai ştii ce-i aia bunătate
Şi nici în umbra ta nu poţi să crezi.

Încearcă iute de te domoleşte
Cere-ţi iertare cât ai încă timp
Şi de pe drumul strâmb acum te-opreşte
Că sufletul nu e de dat la schimb!

(Corina Nica, 22 martie 2012)

Epigonul Rastalmacit - Dar ochii tai

Dar ochii tăi ? Albaştri, verzi, negri sau căprii
Zălog a nu se-ştie ce mute mărturii.
Câte stihii senine adânc se zbuciumară,
Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară?
Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune
Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune?
Prin ce minuni ciudate şi zamisliri încete
S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?
În pleoape, ca petala de floare de gutui,
E un zmarald şi nu e, e un safir şi nu-i.
E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie
Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,
Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,
S-au închegat la tine în două peruzele,
Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-ngheaţă?
Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă.
E depărtare multă la zmalţul ei cu ape,
Deşi ţi-e frumuseţea de salcie aproape.
Ascultă, ce nu-mi poate închipuirea crede
E ca bijuteria cu pleoape calde, vede.
Auzi ? Pricepi ? Să poată vedea un mădular?
Atunci, nu-i vorba numai de trupuri, ci de har,
De o văpaie alta, de-o voie, de-o dogoare,
Ce vine şi se duce, făclie călătoare.
De ce a plâns zmaraldul la şoapta în andante
A scripcii, două lacrimi în două diamante?
Pricepe. Nu ştiu dacă, prostită de cuvinte,
Mai are lucrul ăsta loc să ne-ncapă-n minte.