Alexandra Manea - Cioburi de suflet

Mi-e sufletul o strună ruptă de arcuş,
Căci poartă-n el atât de grea povară,
I-am răscolit până şi ultimul culcuş
Tot frământându-mi gândurile iar şi iară.

L-am sfâşiat în mii de cioburi ascuţite
Ale iubrilor şi amintirilor apuse
Şi am rostit atât de multe vorbe negândite,
Gustând amarul năzuirilor răpuse.

Secundele prea lungi s-au dezmembrat în ore,
Iar ceasurile s-au topit în zile, luni
Şi tot incearcă în zadar să mă implore
Să cred că toate-au fost simple minciuni.

Topesc în azi pe ieri, sperând către alt mâine,
Dar doare mult prea mult să mai visez
Că pot să modelez măcar pe răspoimâine
Şi că alt drum pot să aleg să-mbrăţişez.

Cercat-am să aşez pe şevalet o nouă pânză,
Dar pensula prin plasa-i de păianjen trece
Şi-mi tremură speranţa ca o frunză,
Bătută de un vânt prea trist şi rece.

Aş vrea să-nvăţ din nou să mai visez,
Să pot privi cu pleoapele închise,
O altă lume să încerc să colorez,
În care să nu moară iubirile promise.

Cioburi de suflet ai strâns în palma ta
Şi le-ai lipit cu raza soarelui de mai,
Ştiai că nu mai am nimic să îţi pot da,
Dar ai decis măcar puţin alături să imi stai.

CAM – 22.03.2012