Acasa... de Cornelia Stamati

Acasa...

acel pamant durut si necajit de soarta...

Acasa...

unde albastrul cerului,doar Dumnezeu il poarta

in priviri...

unde pasari brumate,cu ochi de copil,

vegheaza si asteapta...

Dar eu nu sunt nicaeri!

acasa...

cand fiecare frunza,copac,floare,poarta amprenta

sufletului meu,ramas in genunchi,hohotind,

zguduit de disperare...abia respira...

acel aer cald si bland,atat de curat

in fiinta lui...

Stii fluturii desculti,

ce mi se-ncurcau in par,vara?

Stii...iernile cu fulgii parfumati de lumina si vant?

Era...acasa...

Era...

Azi pasesc alt pamant,

vorbesc alta limba,mananc alta paine...

doar din cand in cand,

ochii mi se-ntuneca si imi strang pumnii,soptind: acasa...