Pustiul din noi… de Cristina Maroiu

Tăcut,
cu capul în palme,
te-ai adâncit în gânduri…

Îţi apăsau greu pe umeri
fremătândele incertitudini,
dar şi corvoada ochilor mei,
rotunzi de întrebări.

Ştiai că nu-mi vei putea spune
de ce mor frunzele
când mor…
Ştiam că mângâierile tale
confuze, absente,
pe coapsele-mi reci,
nu-mi vor fi îndeajuns
de aproape,
ca să nu mă destram
înfrigurată
în ceaţa dimineţii.

Atunci, mi-ai luat obrazul
lângă al tău,
şi-astfel îmbrăţişaţi,
ne-am jelit cu glas mut
neputinţa!

Din piaţa mare au fugit
încă de aseară,
stelele
şi vânzătorii
de iluzii…
În urma lor au mai rămas
doar frunzele
care,
înstrăinate de tulpină,
se învârt în cerc
fără ţintă,
fără viaţă,
fără moarte…

Cristina Măroiu
04.09.2012