În lumea asta plină cu de toate,
Ne întrebăm de ce suntem veniți.
Să facem și să ispășim păcate
Sau să dormim apatici și cuminți ?
Ne mai oprim la câte o răscruce
Și ne mai scoatem cuiele din trup,
Spre a le pironi în propria cruce
Ca amintire-a tot ce a trecut.
Ne mai învață câte-un erudit
Cum să ajungă omu-n nemurire,
Echilibristică pe muchie de cuțit
Și rație de pâine și iubire.
Ne spun și sfinții cei înțelepțiți
Că pentru a se frânge coasa morții
Ne trebuie s-avem genunchi zdreliți
De-ngenuncheri pe marea scenă a sorții.
Pe ochiul ce-a ales ca să renunțe
Chiar și la vis, din teama de păcat,
Va merge însuși visul să-l denunțe
Pentru păcatul de-a nu fi visat.
Și-atunci, ne întrebăm ce va fi mâine
Dacă într-un azi pe care l-am trăit,
În traista sufletului punem câte-o pâine
Și-l izgonim spre minus infinit.
În viața asta plină cu de toate
Poate-am venit doar pentru o-ncercare:
De-a ne fi nouă înșine păcate
Și tot noi înșine, de a ne fi iertare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu