Vis verde de Cristina Maroiu

Să nu te mire dacă vei descoperi
că ochii mei sunt verzi:
se zbat în ei

pădurile de doruri!

Câte veri s-au născut în mine
cu degete de crin,
ca să mă pot închina depărtărilor!

Şi câte umbre mi-au sângerat
pe retină,
până când
mi-am putut odihni însetarea
pe buze de luminiş,
unde tu, vis verde,
mă aşteptai…

Înainte să-ţi intru în altar,
m-am descălţat de tresăltările
îndoielnice,
şi-acum îmi cresc pe pântec
câmpii şi începuturi
de poezie.

De azi înainte,
toamna nu o să mă mai sperie,
deşi uneori îmi va topi
lacrimile
în formă de smarald...

Tu ştii că,
ori de câte ori plouă,
ies pe pridvor
şi te respir
cu ochii?

Cristina Măroiu
23.09.2012