‎(nu știu de ce sunt tristă atunci când se scutură magnoliile) - de Nuța Istrate Gangan

mi-ai atins buzele cu o petală catifelată
apoi ai desenat arabescuri pe obrazul meu umed
am zâmbit sub mângâiere;
primăvara plângea suav cu petale de mătase udă
sânul stâng îmi tresărea în aşteptare

m-ai sărutat muşcat
acoperindu-mi ţipătul surprins
cu o altă petală desprinsă
din floarea
care se odihnea mirată în palma ta

vin inserări de vise şi lumi
ultima noastră primăvară s-a sinucis cu gingăşie
înroşindu-şi florile albe în cireşe
te aştept
Evă tăcută și caldă
pe marginea unei veri de păcat şi ispită
să-ţi scutur pe trup
copacii grei de flori și miresme

primăverile nu se mai întorc
deşi ai impresia
că totul se repetă
iar şi iar...

(ştiu de ce se scutură magnoliile...

nu ştiu de ce mă sărutai muşcat
atunci când eram tristă)