Suspine... de Mihaela Roxana Mirea

A fost frumos la început,

Cum e de fiecare dată,
Dar, stop, de azi încep să uit,
Ce-a fost, nu va mai fi vreodată.

Căci prea am înnodat la fir,
Ce leagă-a noastre elemente,
De azi încep să le deşir,
Nu mai formează sentimente.

Poate un sentiment amar,
A mai rămas din toată asta,
Când mi-ai trântit cuvânt sumar,
Abia atunci mi-ai lovit teasta..

Că până-atunci, suflet rebel,
Nu asculta decât de tine
Şi nu-i păsa de cerebel:
-Ascultă-mă te rog pe mine!

N-am ascultat, acum...suspine.
(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 26.06.12)

Calibrul 38 de Iurie Osoianu

Dumnezeu ne-a creat 

Samuel Colt ne-a egalat 
Năstase ne-a demonstrat 
-calibrul treizeci opt e fleac 
sărut pe gât cu vârf de ac 
având reculul cardiac...

Amar de Camelia Armati

Amar ca fierea-mi este gândul, amar cuvântul,

Amară-mi este pielea, ieri- dulce ca și mierea...
Mă uit spre steaua tremurândă- pistol la tâmplă,
Mă uit la cerul ce se-afundă în verdea luncă;

Iarba-i amară din zori în seară- amară vară,
Cuțit de piatră spintecă-n seară căldură-amară,
Mă urmărește pelinu-n carne; visu-mi stă-n palme,
Mă răscolește, otravă-mi sare în ochi: sudalme. 

E greu, mă arde, e greu pelinul: făcut-au plinul,
De bucurie, vărsatu-și-au cu ură, din plin, veninul
Și apa-n care mă privesc e tulbure, grea și amară,
Îmi pun o stea la tâmplă: trag...gânduri să sară...

Mi-e dor de dorul dulce, de iarna clară, de scorțișoară,
Mi-e dor să-mi plângă un țurțure pe suflet-gheață iară,
Topită curge; prin mine-i același blestem: o neagră cruce,
Iar rătăcesc pe-un drum cu jar și-o singură răscruce...

Dacă adie, și vântul se strâmbă în volta-i spre boltă,
Gustul înjunghie prin pâinea de cer iar a revoltă.
Mă scutur cu silă, mi-e inima arsă și strânsă, debilă,
Amarul zvâcnește prin ea: cartea-i de-otravă subtilă.

Atârnă-așa greu amarul, atârnă-n străin sufletul meu,
Aș vrea din ochi să-mi lepăd darul, să-mi văd de drumul meu,
Frânturi de-amar se scurg prin venele-mi prea subțiate,
Bucăți de jar se plimbă-n iadul meu: amar și-n moarte.

Astăzi și-amarul mi-e amar și jarul mi-e prea jar,
Otrava din pahar o beau ...să-mi fie-n moarte har,
M-aplec să mă adun din funduri negre de genuni,
Povestea să mi-o spun...amară, necurățată cu săpun.

Adorm...iar perna-mi respiră: amară-i, moale și pustie;
Pe tâmplă-mi merge un coșar cu barbă lungă, colilie,
Pieptu-mi respiră o iarbă cu pelin: mai mor puțin,
Pe fruntea-mi albă mi se scurge-ncet o dâră de venin.

Plouă amar, iar inima-mi mustește o calmă deznădejde,
Din palme-mi cianura se lasă-ncet în vârf de dește,
M-aș duce pe un munte: otravă rece, albă-l podidește,
Urechea-mi susură încet spre buze: pocalul îmi dă veste.

Camelia Armati

SUNTEM CA NORII... de Patricia Serbanescu

Bogatele mări au valuri măreţe

Nisipuri în dune aştern cu blândeţe,
Cu vântu-n rafale se-alungă iar norii
Speranţe ţesute se supun destrămării…

Noi suntem ca iarba şi salcia pletoasă
Suntem brazii înalţi, cu frunza cea deasă,
Mari valuri bat ţărmuri cu-amoruri selene
Căutăm curcubee şi suflete gemene…

Bogatele mări încep s-amăgească
Chiar munţii semeţi, doresc să grăiască
Ca stropii de ploaie ÎŢI e alinarea
Doreşti peste oameni... s-aduci deşteptarea.

Bogaţii şi sclavii sunt umbre în ceaţă
În zare mijeşte a TA dimineaţă,
Din scrum ea renaşte, e jarul nestins,
Conştiinţa în oameni încet, s-a aprins…

Cu munţii în ceţuri în lumi pieritoare
Trăiam liniştiţi şi-n vremi ancestrale,
Revărsări de iubire, lumină divină
Armonia eternă, era androgină…

Suntem ca norii cei veşnic pieritori
Ce-nvăluie în miez de vară turma,
Ei câteodată, devin strălucitori
În haosul celest, dispar mai totdeauna…

Deasupra omenirii norul sfânt se bifurcă
Un fulger ÎŢI aprinde figura-ŢI ca de stâncă,
Mulţimea de dorinţe, necontenit plutesc,
În jurul nopţii TALE...acum se definesc…

Suntem doar peregrini, în viaţa ce-i aleasă
Pierdut-am calea dreaptă, în negură-i cărarea,
Din greul ce ne-apasă noi ştim… că se învaţă
O permanenţă-n lume, nu e decât schimbarea.

În valuri agitate soarele mai vibrează,
Suntem pe o potecă de adevăr şi vrajă,
Nesigur este drumul iar poarta... neaflată,
În schimb al nostru nume... e dăltuit în piatră.

 

* * * de Iurie Osoianu

...o viață întreagă am tăcut 

iar tu credeai că te ascult 
și altă viață-am tot visat 
iar tu credeai că stăm la sfat... 

o viață întreagă am tot iubit 
tot ce vedeam neprihănit 
iar tu credeai că eu iubesc 
tăcutul meu nesufletesc... 

o viață întreagă am tot mințit 
că te iubesc și sunt iubit 
și altă viață am tot lăsat 
esind, să întru în alt păcat 

o viață întreagă-am tot cerșit 
un strop adînc de infinit 
iar tu credeai că eu cerșesc 
un strop cochet de te iubesc 

o viață întreagă am tăcut 
iar tu credeai că te ascult 
și altă viață-am tot trăit 
iubind și nefiind iubit....

Lună roşie de Costel Suditu

Cu unghiile date peste cap

Smulse într-o parte
Cu sângele svâcnind afară tremurând
În fiorii inimii ce munceşte
Nu mai visează
Încerc să mângâi Luna
Pe scoarţa unui copac
Te-ai aştepta să plâng de durere
Ce-i drept este
Dar dulce
Se lasă în călcâie
Şi horcăi ceva
Ca un râs
Când Luna stă în palmele mele
Plină
De sânge.

nu pot să-ţi scriu de Renate Müller

după fiecare cuvânt sare o umbră

ce-l învăluie cu o pânză neagră
vreau s-o-ndepărtez dar se întinde

fire de păienjeniş agăţate de silabe
freamătă într-o suflare de şoaptă

vreau să salvez fiecare literă
lângă tine într-o oră albastră 
când fără rost orologiul bate

Renate Müller 25.06.2012

N-AŞ FI CREZUT... de Patricia Serbanescu

M-ajută ploaia fină şi cernută

Să uit iubirea mea, rămasă mută,
Te-am îndrăgit şi nu visam
Că n-am să pot să te mai am...

Credeam că toamna rece vine
Şi-n ultim ceas, vei fi cu mine!
Pendula însă s-a... stricat
Timpul sortit, s-a destrămat...

Din roata vieţii am desprins
Doar clipe, ce pe noi au nins
Şi visele ce-au stat făclii...
N-aş fi crezut că n-ai să vii...

Deşi bătea blandul zefir
Tot încercam să te respir,
Erai al meu, cum am putut
Să fac efort... ca să te uit?

Vise se scurg în infinit
Şi-mi cată chipul hărăzit,
Trezit e sufletul meu slut
E-atat de sigur, c-am pierdut...

În ochii tăi mă vindecam
Mult te-am iubit, doar eu ştiam...
Cum să privesc astrii spre`nalt?
Pierdut-am văzul... celuilalt!

Pe sus aş vrea să mă strecor
Că pe pământ... nu pot să mor...
Să văd amurgul cu faţa ruginie
Să pot zbura fără de trup, dar vie...

 

 

Menestrelul de Ovidiu Oana-pârâu

Să-mi daţi un strop de vin şi pâine,

ca unui menestrel hoinar.

Eu doar trăiesc de azi pe mâine,

de griji şi soartă n-am habar.

Am fost odată om cu stare,

aveam nevastă şi copii,

dar m-au gonit în lumea mare,

războaie crude şi urgii.

Am fost în lupte, printre leşuri

privind la câmpul plin de sânge,

am dobândit noi înţelesuri

şi am pornit pe strune-a plânge.

Eu am văzut putreziciunea

nenorocirii şi durere

şi-am înţeles deşertăciunea

vieţii fără mângâiere!

A povestit întreaga seară,

de vremuri aspre, de războaie,

acordurile de ghitară,

scânceau prin picurii de ploaie.

Un strop de vin şi-un colţ de pâine

i-au dat ferindu-l de şiroaie,

ca oaspete de azi pe mâine

în şură, pe un braţ de paie.

Dormea chircit, visând pesemne

la viaţa lui cea zbuciumată,

şi pe obraz îi lasă semne,

o lacrimă adevărată.

Atât a plâns, un bob de jar

cât răul din întreaga viaţă.

De griji, de chinuri şi amar,

el uită până dimineaţă.

În zori se-nchină şi porneşte.

Nu ştie unde-l duce pasul.

Din loc în loc îl omeneşte,

mulţimea să-i asculte glasul:

- Eu nici nu cânt, doar povestesc

de câte-am reuşit să strâng.

Prin lumea largă rătăcesc

şi traiul meu pierdut îl plâng.

Ovidiu Oana-pârâu la 25 iunie 2012

AŞTEPT IUBIREA LA POPAS de Patricia Serbanescu

de aş avea adresa ta

aş coborî din steaua mea
să vărs din sufletul amar
doar arşiţa, prinsă-n pojar...
din spiritul meu zăpăcit
de-atatea doruri zdrenţuit
mi-aş coase aripi de condor,
să pot veni la tine-n zbor...

aş lua cu mine-un pui de stea
s-o ţii la piept, că-i carnea mea,
să-i simţi fiorii cristalini
când îţi e dor, să o alini...
vei strânge mierea de pe buze
cu focul ce ne arde-n spuze
nu vei mai vrea să stai stingher,
şi vei zbura... din iarbă-n cer...

s-ajungi să-ţi risipeşti iubirea
găsindu-ţi printre flori, menirea
nici marea nici pământul drag
nu-ngăduie să stingi odihna,
doar cerul sfânt mai poate fi,
cel ce oferă târziu... tihna.
să fim, cum sufletul ne-o cere
rugă slăvim, de mângâiere,
lumină fie-n timpul cea rămas
şi s-aşteptăm iubirea... la popas.