Gunoaiele... de Nicoară Nicolae-Horia

Purtate sunt prin lume de vânturi și de ape,
De peste tot în viață în calea ta duium,
Atâtea gropi comune ce nu le mai încape,
Tristeți provinciale, gunoaiele de-acum.

Își murmură izvorul pe prund păreri de rău,
Ce tulbure e valul, a cui să fie vina?
Cât de curat odată era în vadul său,
Din zare până-n zare sărbătorind lumina!

Să ne-odihnim o clipă tăcerile din ierburi,
Să ne-odihnim o vreme plecările din vânt
Și aerul acesta de-acum e plin de certuri,
Nu-mi da să îi văd, Doamne, durerea din cuvânt.

Sunt peste tot mormane de nervi și de gunoaie
Și stoluri croncăninde se-aud deasupra lor,
Se înalță-n zare Munții și cerul se-ncovoaie-
De cei rămași Acasă de-a pururea mi-e dor...

‘NĂLŢÂNDU-MĂ ÎNCET… de Paty Serbanescu

Nu este viscol ci taifun
Timpul e nou şi e schimbat
De cauţi, ce-ai lăsat pe drum
Te simţi mereu un condamnat.

Căci viaţa curge, dar cu rost
Roata se-nvârte într-un sens
Rămân păreri, din tot ce-a fost
Ne-aliniem numai din mers…

Cât mi-aş dori să mai revin
În anii mei frumos trăiţi
Să redescopăr cer senin
Pe când eram... doar fericiţi…

Totul e greu şi nesupus
Trecutul nostru e istorie,
Durerea vine spre apus
Fiind zăcută în memorie.

De ce-om trăi în circuit
Cu bine şi cu rău sub cer
Şi ne-amintim spre asfinţit,
Că totu-aici e… efemer ?

Înnot acum într-un ciclon
Aş vrea să ies, prea mult doresc!
Testez puterea de-a fi om
'Nălţându-mă încet… firesc.

CÂT SĂ MAI URC… de Paty Serbanescu

Alunec pe zăpadă, spunându-mi că-i nisip
Mă văd zburând pe nori şi printre maluri,
Îmi amintesc de ţărmul sidefat către Olimp,

Făcând un slalom printre stânci, iţite-n valuri.

Zăresc delfinii jucăuşi în purpuria zare
Şi îmi aştept vaporul ce-acum, e acostat
Mă caţăr uşurată cu zâmbetul în soare
Gândind ca sui spre-naltul… Ararat.

Cât Doamne să mai urc până la Tine ?
Dă-mi doar o mână, ridică-mă s-ating
Gradina ce se-ntinde către mine
Ţi-oi fi aproape şi-n jos… scara o-ntind…

Aş vrea să urce toţi, pe rând să se adape
Ţi-aducem tot frumosul ce zace-aici la noi
Şi-om înnota prin vechi, sfinţite ape
Să retrăim iubirea, doar curăţaţi de ploi.

Că mare-a fost ispita şi taina încercării
Toţi am trăit, având mereu consideraţie…
Tu, Doamne, ai născut, nedând uitării
Jocul iubirii infinite… în a Ta Creaţie.

Eu te iubesc… de Lacrimioara Lacrima

Eu te iubesc si uite dorul
Ma-mbie ca eu sa-mi iau zborul
La tine-ndata sa ajung
Sa uit cum este ca sa plang
Ca nu te pot avea, atinge,
Doar gandu-mi in al tau se-aprinde
Orice cuvant rostit in mine
E parca doar pentru iubire
Ce-mi spulbera singuratatea
Visand ca tu-mi esti jumatatea
Ce ma-ntelege si iubeste
La mine oricand se gandeste,
Eu te iubesc zi dupa zi
In noapte, la ceasuri tarzii,
Iar lacrima din al meu suflet
Tu o transformi mereu in zambet
Si fie ploaie, fie soare,
Culoarea dragostei nu moare
Nuante calde, permanente,
Clipa de clipa in momente
Ce ma-nveleste-ntr-un parfum
Leagan de flori pe al meu drum
O vreme indrazneata-n toate
Iubindu-te, nu-mi esti departe…
*
Eu te iubesc parca demult
Plutesc in raze de alint
Cu care vesnic ma-nconjori
In spatiul inimii nu-s nori,
Matase plina de lumina
Se naste, s-a nascut in mine,
Ce curge-n mangaieri gingase
Trezind dorinte patimase,
Am sa-ti recit in orice vers
Indemn in pasii tai din mers
Nemarginirea s-o atinga
Intreaga-ti viata inflorind-o,
Ador sa te iubesc vibrand
Soptind, chemand si asteptand,
Ca firul ierbii sa ma-nalt
Sa-ti gust gurita cu nesat
O roua cu aroma dulce
Ce-n prospetime ma aduce,
Caci, prima dragoste a-nverzit
De atunci ,de cand te-am intalnit,
Poeme s-au deschis in file
Valsand in magicele-i rime,
Speranta a rodit in timp
Avand un fruct in orice anotimp…

NINGE PESTE ÎNTUNERICUL MEU… de Ioana Burghel

Ninge
peste întunericul meu
în lumina zăpezii
zăresc doar
un drum
prea lung
să ajungă
vreodată
până la tine
prea greu
să descopăr vreo treaptă
prea greu…

Împart
cu această iarnă
frigul…

Mi-e sufletul frig
mereu tot mereu
am orbit deja
sau poate
doar
am obosit…

Inima
vietate rănită
ascultă urletul
lupului flămând
şi aşteaptă…

Ninge peste întunericul meu
dar vreau să
m-ascund
mereu tot mereu…

Paty Serbanescu

Suntem doar o secundă
Din minunatul ceas,
Un suflet sfânt ce umple
Un lut, formând un ,,vas,,
Ne e scris să trăim
Atât... cât ne e dat
Căci pentru-această viaţă
NOI, am semnat contract…

SISIF - de Aurel Peteoaca

dedic aceasta poezie Slviei Bya Urlih,
autoarea romanului VIAŢA DE DUPĂ VIAŢĂ,
pentru că a învins suferinţa şi a descoperit LUMINA.
pe care azi cu har ne-o împărtăşeşte.

Sisif tu n-ai obosit măcar o clipă,
Te încăpăţânezi să-ţi duci lucrarea la final,
Noi tremurăm ca varga la o gripă
Şi gâfâim asmatic doar când urcăm un deal.

Ai dobândit credinţă cât pentru o omenire,
Noi de abia de facem din când în când o cruce,
Tu te iubeşti pe tine şi risipeşti iubire,
Pe noi credinţa ne încearcă şi începe să ne apuce.

Tu ai trecut hotarul şi te ai întors tot vie,
Un înger te veghează şi Dumnezeu din umbră,
Pe noi acum ne muşcă acces de nebunie.
Iar Viaţa de Apoi ne pare o variantă sumbră.

Dar Dumnezeu nu te-a ales la întâmplare,
Ţi-a dat durere cât pentru zece vieţi,
Tu trebuia să fi o călăuză,să luminezi o cale,
Să vindeci suflete doar depănând poveţi.

Sisif tot urci un munte şi chiar nu oboseşti,
Iar pilda ta ne arde precum un foc divin,
Tu ai trecut prin cazne şi vămi neomeneşti,
A trebuit să bei paharul în cumpăna destin.

iarnă tristă - de Ovidiu Oana-pârâu

o mare de şesuri
fardată de ceţuri
văzut-am pe cale

nămeţi impozanţi
ca nişte amanţi
se-aşează pe vale

copaci risipiţi
de frunze goliţi
se-nchină agale

o cioară pătează
zăpezi ce pictează
câmpiile goale

ici-colo prin case
lumini somnoroase
şi fum rotocoale

doar gările triste
mai cată-n batiste
saluturi formale

tablou autist
sumbru şi trist
ca vorbele goale

o iarnă posacă
surprinsă în joacă
în versuri banale

doar timpul veghează
naturi ce şomează
sub friguri astrale

Dragoste şi iarnă - de Boris Ioachim

Afară, iarna ţese din fulgi plasă
Şi gerul peste fire-adânc se lasă…
Mi-e tare frig – şi vreau să ştii, iubito,
Că eu din mine-n tine am zbughit-o.

Căci ştiu că-n sufletul tău cald e bine
Şi acolo uit de iarnă şi de mine,
Ascult cum inima vioi îţi bate –
Şi nu mă tem de stihii, nici de moarte.

Aş vrea, iubito, şi de vrei – se poate
Să fim o inimă ce-n pieptu-ţi bate –
Dar, de tu crezi că-aşa nu este bine –
Trimite-ţi inima în piept la mine.

Şi astfel, cu inimile îngemănate,
Uşor prin lumea hâdă vom răzbate;
Şi nici o piedică – oricât de mare
Nu va putea ca să ne stea-n cărare.

Şi nici o vitregie nu ne-o-nvinge
În lumea care spre neant ne-mpinge,
Eu ştiu că stranii bârfe vom stârni,
Dar aste fleacuri le vom povârni.

Căci, dragostea, de-i sinceră şi-adâncă,
Are puterea de-a zdrobi şi-o stâncă –
Dar, noi, un tot fiind, nu vom zdrobi
Nici stânci, nici oameni – doar ne vom iubi.

În dragoste, mereu, e cu putinţă
Să-nvingi şi răutăţi şi umilinţă
Şi trist e doar atuncea când rostim,
Cu buze mincinoase, că iubim.

Sub cerul trist şi văduvit de soare
Iubirile-s din ce în ce mai rare –
Deci eu nu vreau ca ipocriţi să fim,
Ci doar ca doi proscrişi să ne iubim.

…Afară, neaua firea-a potopit-o –
Iar eu, la tine-n suflet am zbughit-o…
Ştiu, am venit, cumva, cam nepoftit -
Nu mă-alunga – mi-e frig şi-s ostenit…

Dragoste şi iarnă - de Boris Ioachim

Afară, iarna ţese din fulgi plasă
Şi gerul peste fire-adânc se lasă…
Mi-e tare frig – şi vreau să ştii, iubito,
Că eu din mine-n tine am zbughit-o.

Căci ştiu că-n sufletul tău cald e bine
Şi acolo uit de iarnă şi de mine,
Ascult cum inima vioi îţi bate –
Şi nu mă tem de stihii, nici de moarte.

Aş vrea, iubito, şi de vrei – se poate
Să fim o inimă ce-n pieptu-ţi bate –
Dar, de tu crezi că-aşa nu este bine –
Trimite-ţi inima în piept la mine.

Şi astfel, cu inimile îngemănate,
Uşor prin lumea hâdă vom răzbate;
Şi nici o piedică – oricât de mare
Nu va putea ca să ne stea-n cărare.

Şi nici o vitregie nu ne-o-nvinge
În lumea care spre neant ne-mpinge,
Eu ştiu că stranii bârfe vom stârni,
Dar aste fleacuri le vom povârni.

Căci, dragostea, de-i sinceră şi-adâncă,
Are puterea de-a zdrobi şi-o stâncă –
Dar, noi, un tot fiind, nu vom zdrobi
Nici stânci, nici oameni – doar ne vom iubi.

În dragoste, mereu, e cu putinţă
Să-nvingi şi răutăţi şi umilinţă
Şi trist e doar atuncea când rostim,
Cu buze mincinoase, că iubim.

Sub cerul trist şi văduvit de soare
Iubirile-s din ce în ce mai rare –
Deci eu nu vreau ca ipocriţi să fim,
Ci doar ca doi proscrişi să ne iubim.

…Afară, neaua firea-a potopit-o –
Iar eu, la tine-n suflet am zbughit-o…
Ştiu, am venit, cumva, cam nepoftit -
Nu mă-alunga – mi-e frig şi-s ostenit…