vineri, 30 noiembrie 2012

Oglinda lumii de Ovidiu Oana-pârâu


Atât de-aproape te simt azi
încât am oprit timpul.
- Ce mi-ai adus ? l-am întrebat.
- Oglinda lumii ! Priveşte-o
şi spune-mi ce vezi în ea !
- Acolo sus, o răsfirare
de raze dintr-un apus roşu,

presărate peste un arc de frunte
senină ca zarea.
- Doar atât ?
- Nu doar !
Mai jos mă aspiră
două tăuri cu ape
ce-ascund mântuirea.
Şi arcuri sângerii,
ce adie tăceri.
Pe urmă, în vale,
văd urme de mângâieri
peste reliefuri de taină.
Şi multă, foarte multă
lumină şi bucurie ...
- Mă duc ! a zis timpul.
- Mai stai ! am ţipat,
dar plecase ...

... Surâd şăgalnic:
furasem icoana,
iar el ştia !
Şi mi-a şoptit peste umăr :
- Vrei să mai vin ?

joi, 29 noiembrie 2012

Nimb de Bogdan Dumbraveanu

nu știu cât timp îi trebuie unei vorbe
sa devină piatra , râu
soare ori sămânță

am trăit liniștit
singuratatea lor mândră,
o caut în fiecare litera
să aud
tăcerea,
din care m-am născut
în rostire
tălpile arse își aduc aminte
apa pe care mergeam
mâinile împunse, pietrele
ce se faceau
pâini,
ochii sângerând,
lumina , moara cu care
citeam Nedeslusitul
nu-i cale să fiu trup decât
în crepusculul îndoielii
greu rostite

intreb de ce m-ai părăsit
Doamne,

pentru a mă renaste
etern în fața aceleași cruci,
din lemnul tot renăscutei Rome,
cu nimb din aurul provincilor
sărace

Călător aş vrea să fiu… de Boris Ioachim

Călător aş vrea să fiu,
Cât mai suflu, cât păşesc -
Cât mai pot ţine în frâu

Ziua traiului lumesc.

Cât aş vrea ca să păşesc,
De pe humă până-n iad…
Păcate să-mi ispăşesc
De pe largul vieţii vad.

Ca un muritor de rând,
Vreau să văd ce n-am văzut:
Turma umbrelor, cărând,
Grozăvii ce le-au făcut.

Cât aş vrea să mă înalţ
Printre stele-n zbor stingher…
Şi papucii să-mi descalţ
Pe un prag de-argint din Cer.

Paradisul să-l privesc
Doar o clipă – pe furiş…
Poate neamul mi-l găsesc
Într-un verde luminiş.

S-ar putea, dezamăgit,
Să nu-mi văd nici un fârtat…
Poate neamul mi-a fugit
Într-al iadului regat.

Speriat – sau în extaz
Pe pământ să mă întorc…
Desluşit, sau nu prea treaz,
Minţile să mi le storc

Ca-ntre Cer şi între iad
Lămurit – să hotărăsc
Dacă-n flăcări vreau să ard -
Sau în Rai să odihnesc.

E atât de greu, pe-aici,
Traiul silnic să-mi mai duc…
Căci, lovit de-al lumii bici,
Umblu palid şi năuc.

…O, ce-aş vrea ca să păşesc
Pân’ la Cer, până la iad!
Vreau cărarea să-mi găsesc –
Şi să scap de traiu-mi fad…

ultimul rămas de Leonid Iacob


Era ultimul,
rămas ca să soarbă
nectarul unei flori
nemuritoare
şi-nvestmântat
în praful ei de aur
se răsfăţa zâmbind încet
spre soare.

Dar toamna a venit
cu ploi şi brume grele
şi floarea,
floarea lui s-a ofilit,
dar ea ştia,
ştia că-n primăvară
va râde iar
în soarele-aurit.

O, bietul călător
plângea-n neştire
iubita lui plecată
fără ţel,
şi-ndurerat
îşi strânse-a lui aripă
şi lângă ea
muri apoi şi el.

Povestea lui,
povestea mea sau poate
povestea ta
ce o spui
spre-al serii ceas
e doar povestea
unui flutur cărui
iubirea de cuvinte
i-a rămas.

Trândavul... de Nicoara Nicolae-Horia

Mă surmenez de lene. Jules Renard

Omule,

ia-ți drumul
în spate
și
du-te!
Și umbra
în urma ta
pute...





27 Noiembrie 2012

PARTAJ ÎNTRE STELE de Lore Moișan

Între atâtea stele ce strălucesc în taină
Tu ai fost raza mea și știi că te-am iubit,

Cădea-vor Lună, Soare și-atâtea mii comete,
Să piară-n Univers, să cadă-n Infinit!

Nu puteam rămâne pe cer doar două stele,
Te înțeleg și știu că vina-mi aparține.
Între atâtea stele ce strălucesc în noapte
Cum m-ai putea alege tu tocmai pe mine?

Aceasta este noaptea-n care totul se desparte
Vom împărți pământ și cer îndeosebi,
Alege tot ce se cuvine-al tău
Și lasă numai stelele pe cer.

Eu vreau să-mi iau pârâuri, munți, alei,
Să luminez cabanele în vârf de stâncă,
Apoi să mă refugiez în nori
Și să mă las căzând în beznă adâncă.

Și simt în mine cum urăsc pădurea
La fel cum ea acum iubește noaptea,
Căci stau copaci lângă copaci aiurea,
Iar noi, preaobosite stele,
Ne despărțim tăind în două lumea.

Copacii între ei se-mbrățișează
Cu ramurile-ntinse unu’-nspre altul,
Iar noi aici, pe cer, având întinsul
Suntem așa de-ndepărtați unul de altul.

Pe ei îi taie și condamnă oameni
Ce nu-nțeleg iubirea ca suprem,
Căci ne aleg pe noi ca idealuri,
Iar noi ne despărțim în nopți ce pier.

Iar alți copaci îmbătrânesc în toamne
Ce, totuși, n-au nici rost, nici înțeles,
Noi nu îmbătrânim, dar din păcate
Ne îndreptăm cu soarta spre deces.

Puteam să ne împărțim între noi viața,
Acum ne împărțim tot ce-am avut
Alege pentru tine doar lacuri, mări, oceane
Și fluvii care curg spre absolut.

Alege de pe cer cea mai frumoasă stea
Cu care să te oglindești adânc în mare,
Iar din calea ta promit că voi pleca
Și voi cădea-n păduri, eu, steaua căzătoare.

31.08.2011

Cerul meu de Lavinia Amalia


Cerul priveste prin acoperis
a-mbratisare
copilul  tot pe tavan,
zambind pamantului ...ce mut
 si-a inclestat tentacolele gurii
a mirare.
Degetul e intins,
arata  bolta sufletului meu
parasuta  agatata tenace
de
aerul Tau
Locuiesc demult acest tavan... si
podeaua albastra
E  singurul meu cer,
pe care gandul vostru sta atarnat
stingher...
La rasuflarea Sa
pasii va sunt
plapande pasari migratoare
fara de loc...si
 ploua
prin clipa sparta
fragmentata-n noua
inspre vederea ochiului holbat,
la iarba ce asuda iarasi...
roua...

furtuni trecute pe pământ de Ovidiu Oana-pârâu


Zeus-grecul,
Jupiter-romanul,
Bel-asirul
Şi Donar-germanul.
Thor la nordici
Afni la hinduşi...

Toţi stârneau furtuni când lumea
Se-abătea din calea dreaptă,
Hărăzindu-le genunea
Ca decizie înţeleaptă.
Nori şi fulgere şi trăznet
Se-abăteau ca din senin,
Dacă zeului sub râset
Nu se aplecau în chin.
Din suflarea lor de ură,
Se sfârşeau copaci, sălaşuri.
Gloatei ca adunătură
Îi ţipau prin tunet glasuri
De supunere umilă
Şi de oarbe proorociri.
Zeii toţi fără de milă
Se-ntreceau în năluciri.
Şi-ncărcau stoguri de nouri
Ce potopuri descărcau,
Iar la urmă-n curcubeuri,
Pronia lor proclamau.
Iernile puneau să urle
Criveţe şi vijelii,
Ce făceau să ţipe-n turle
Clopote peste vecii.
Dar furtunile în lume,
Ca şi omul, ca şi zeul
Încetează când anume
Hotărăşte Dumnezeul.

Căci furtuna nu-i la ceruri
O pedeapsă hotărâtă.
Sau mustrare pentru oameni
Peste lume pogorâtă.

***

[din Ciclul "Poveşti din veac"

Eu Iuda de Cătălin Codru

Aţi râs şi voi... aţi râs de mine...
De gestul meu de vânzător,

Dar n-aţi ştiut că şi pe mine,
Argintii m-au făcut să mor.

Aţi râs voi toţi, de mine aţi râs,
Căci am vândut Învăţătorul,
Dar n-aţi ştiut că Domnul uns,
Mi-a spus să fiu eu trădătorul.

Aţi râs citind în cartea sfântă,
Numele meu v-a fost pe buze,
Eu spânzurat, dar nu mort încă,
Prea viu, în ale voastre vieţi confuze.

Aţi râs cum râdeţi şi acum,
V-aţi socotit mult mai presus,
Dar gestul meu, sărut postum,
A fost porunca lui Iisus.

Aţi râs, dar ia uitaţi-vă-n oglindă!
De mine-aţi râs? De trădător?
Sau de micimea voastră sumbră,
Ce-i azi în gura tuturor!

Aţi râs ca v-aţi găsit o scuză,
Să mai minţiţi pe-ai voştri fraţi,
Scuipând pe lumea-asta-obtuză,
Va mai miraţi... de vă trădaţi?

Ce-ar mai fi fost astăzi scriptura...
Fără să fiu şi eu în ea,
Legat deasupra cu făptura,
Pilat... ar şti ce-ar mai spăla?

Eva de Nuța Istrate Gangan

obişnuiai să spui
ca în dosul genunchiului meu
se ascund fluturi albaştri

iar pe gleznă
într-o zi
îmi vor înflori iasomii

sângele tău
mi se învolbura în vene
fierbinte și mătăsos
îmi luai sufletul în pumni
și mă sorbeai însetat
până la ultima picătură

mă iubeai primitiv
eram prima şi ultima femeie
gura ta îmi muşca până la durere coapsa
când îmi plămădeai copii în pântec

aveai nevoie de mine
ca să poţi respira
îmi sfâşiai trupul
rugându-mă să nasc
lângă un foc
în mijlocul câmpului
biblic
crud
salbatic
strângând în dinţi umărul tău
până când ţipătul descătușat
va elibera ploaia din cătușele cerului
și va tulbura aripile îngerilor
în raiuri pline de păcate primare

eram tânără
îți eram Eva

păşeam cu grijă
să nu tulbur cumva
somnul fragil al fluturilor
să nu declanşez înfloriri

şi să îţi prind copiii în pântec