Să nu te bucuri... de Nicoara Nicolae-Horia

Aceluiași a-mic...

Să nu te bucuri, încă n-am ajuns,

Departe-i drumul, și nu ai ce-i face,
Eu știu că mă citești și tu pe-ascuns,
Ceva din versul meu nu îți dă pace...

Mă uit în jurul tău, cât loc destul
Și adeseori e atâta de viran!
De preanimicul vieții sunt sătul
Și de nimicii ei fără de hram!

Să nu te bucuri, încă e devreme
În tot cuvântul ce îl spun aici
De tine și de mine nu te teme,
Suntem atât de doi și-atât de mici!

Eu nu mi-am isprăvit din gânduri treaba,
Pe toate încă nu le-am spus de-ajuns,
De prea demult am și uitat ce-i graba-
Să nu te bucuri, încă n-am ajuns...

23/24 Noiembrie 2012

în urma ta de Nuța Istrate Gangan

iasomia din faţa casei mele
s-a sinucis tăindu-şi venele

am ştiut că ai plecat
nu era nevoie să-ţi aud paşii îndepărtându-se
sau să-ţi sfinţesc
pe buze
un ultim sărut
nu-ți trebuia dezlegare
oamenii liberi
nu-și spun adio, nu-i aşa?

am zâmbit
dar în interior sufletul îmi era mort
îmbălsămat în iasomie
fiecare fibră urla
fiecare celulă din trupul meu
s-a transformat
într-o așchie de gheață
care-mi străpungea pielea
și îmi ardea retina

aș fi plâns până la capătul lumii
și înapoi
dar câte destine s-au schimbat
doar din cauza unor lacrimi de femeie?...

mi-am strâns părul
mi-am şters lacrimile
şi am aşteptat cinci minute
să mi se usuce oja

sunt femeie, darling
nu trebuie să caut iubirea...

iubirea mă caută pe mine

ALISSIA de Elena valeria Ciura

Din Răsărit, o troică prăfuită,
De vânturi purtată, de vânturi izbită,
Prin tropote rupte de trăznete duse

Scârţâie roţile, se rotesc învinse

Grăbeşte spre mare, cu mare tristeţe
ALISSIA de groază îşi lasă palatul
Şi fuge de lume, sperând în Înaltul,
Uitând de odoare,
Uitând ce o doare...

Nechează arabul şi murgul şi roibul,
Se clatină troica, se-ncinge vizitiul
Amarul din suflet nu-nvinge pustiul
Căci biciul ce-i mână ca pana se simte,
Durerea cea mare, durerea e-n minte...
Rămas-a în urmă un sat de morminte...

Spre zări friguroase troica o duce
Duşmanii trofeu îi vor faţa de înger
Ea roagă –acum cerul un fulger s-arunce
Să scape de cinstea de-ajunge sultană
Şi geme seraiul, dar alta-i e teamă
Că-i schimbă iubitul, religia,tot neamul...
Salvare-şi crede marea şi poate ,oceanul...

Insomnie II de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când

S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.

remember de Leonid Iacob l

Iubito,

pe verticala zidirilor mele

am pus culorile cu gust de iubire

şi sunetele le-am pictat cu inima arzând de nelinişti.

Aici am închipuit curcubeie de arşiţi

bând din izvoarele cuvintelor

şi-am făurit cupole

din doruri  în care te-am cuprins

cu suflet de tine-nsetat.

Eu însumi eram curcubeu

zămislit din zăpezile-albastre,

ce mi se coborau pe tâmple

din izvorul munţilor cu doruri pe creste,

iar tu erai lumina împletită-n coroanele visului

spre care tânjeam

în sărbători fără nume şi fără de glas.

Iubito,

simfonia esenţelor  ce-aleargă prin irişii tăi,

cu irizări de verde şi trunchi de brad

mi-a dăruit cântec

în nopţile noastre albite de vis,

iar acum o scriu în ascultarea toamnelor

cu suflet de rugină în plete.

Primeşte sunet tors din caierul inimii mele

să-ţi aducă aminte că eu mai exist.

Seceriș... de Nicoara Nicolae-Horia

Sufletul meu,
precum un lan de grâu,
și se făcea în vis

că tu erai,
Raiul meu,
lumină în des-frâu,
și secerai,
i
u
b
i
t
o,
secerai...

Îngerii aşteaptă şi tac. de Cristina Maroiu

Pentru ei, unu şi cu unu
nu mai fac de mult două patimi;
doar plecăciuni măsurate în vieţi-lumină!

Vezi? Ei au înţeles deja
că biruinţele se trăiesc în genunchi.

Îngerii aşteaptă şi tac.
Privesc cum se perindă veacul
pe repede-înainte,
doar-doar se va putea strecura
printre schije şi zeii deşiraţi din oglinzi.
Ei încă mai caută un OM,
să îl salveze!
Câţiva se spovedesc în versuri;
pe alţii îi predomină grav căinţe de faţadă,
cu frunţile-n pământ şi gândul aiurea.
Însă celor mai mulţi le cresc printre coaste
munţi de orgolii! Când vor dospi
şi vor crăpa, în urma lor va curge
un fluviu rece de regrete fără patrie…

Eu?
Eu aş dori să mă pot curaţa de păcate
aşa cum se curaţă peştele de solzi!
Dar încă mai privesc înapoia-mi cu dorinţă,
la toate secundele care nu-mi mai aparţin!

Îngerii aşteaptă şi tac.
Lor le-a murit de sub tâmple
amintirea paşilor pe zăpadă!
(la un moment dat, s-au obisnuit cu veşnicia)
Acum bat răbdători din aripi
şi-mi flutură prin faţa ochilor
răstimpul vânărilor de vânt!
Totuşi… mai vreau o pauză, să-mi consum
liniştită
ultima felie de pocăinţă!

Îngerii mă aşteaptă şi tac.
Se ridică mai sus de cuvinte,
să rămână în urma lor nisipul
şi panica din clepsidre!
(Mâine, îmi spun,
de mâine mă voi transforma în tăcere!)
Dar îngerii tac,
iar din tăcerea lor
se naşte nimicul,
cu ochii negri, de gheaţă!

Cristina Măroiu
24.11.2012

Aş vrea o floare să-ţi peţesc de Ovidiu Oana-pârâu

Iubito, dacă s-ar putea,

Eu scut spre lumi să-ţi fiu, aş vrea.

Când nori privirea îţi umbresc,

Aş vrea o floare să-ţi peţesc.

Apoi s-o pun să-ţi fie-aproape

Sărut pe mână şi pe pleoape.

Şi ca descânt să te feresc

De cei ce vraja-ţi risipesc.

Din ea vor răsări agale,

Puteri ce ţintuiesc pe cale,

Pe toţi acei ce clevetesc

Poveşti ce-n suflet te rănesc.

Apoi voi pune-al meu amor

Ca pavăză şi ajutor.

Şi-aş vrea iar floarea să-ţi peţesc

Când nori privirea îţi umbresc.

CITADINĂ de Oana Stefan Valentin

Înțesat de fantome
Și plin cu tristeți
Orașul gri plumb

Ne-a pierdut
Demult și iremediabil.
Străzile soioase
Urlă a pași grei
Fără odihnă
Nici măcar ploaia
Nu mai are loc de noi
Populăm un oraș
Fără de cer
Și fără pământ,
Copii orfani
Înfiați prematur
De betoane.

22 11 2012
ȘTEFAN OANĂ

Filosofeală de Bogdan Dumbraveanu

în sine piatra nu e romantică
ci banală, plină de substanță
goală de sens

un grup de pietre însă
aranjate într-un zid vechi
putin dărăpănat, înconjurat de
vegetații și umbre
e locul unde s-a născut
poemul romantic

cu părul despletit,
cu șalul pe umeri
ca o zeiță a misterelor
te plimbi prin preajmă
tăcută cât să pot da glas
gândurilor ascunse

în sine cuvântul nu e poetic
doar o alăturare de sunete
cât ciripitul de foame al păsării
cât scârțăitul de uscare al
lemnului tăiat,

o alcătuire de cuvinte însă
prin care circulă respirația ta,
cea cu șalul pe umeri, și părul despletit
din preajma zidului vechi înconjurat de
vegetații și umbre,
e poetică pentru
cei cărora nu le-a
ajuns romantismul clasic

cât despre mine ce să-ți spun
a filosofa nu-i o crimă
dar nici mare scofală nu-i
e un mod de a aștepta
ca peste zidul vechi înconjurat de vegetații
și umbre pe lângă care te plimbi
ca o zeiță a misterelor

să răsară
bineînțeles din mare
cât mai rotundă
Luna