vineri, 9 noiembrie 2012
Mamaie Maria de Cristina Maroiu
(în amintirea celei care mi-a fost îngerul copilăriei)
Între mine şi cer a rămas doar umbra subţire a geamului. Îi cânt în şoaptă cântecul
cu care în alt secol, parcă, mă adormea bunica…dar fiecare vers se transformă în cercuri stranii, îngheţate, efemere…
Amintirile se derulează cu repeziciune pe translucidul ferestrei… Am iubit-o pe bunica, deşi nici măcar nu era bunica mea. Aşa îmi plăcea să-i spun; era de fapt, mătuşa mamei mele.
Ea a avut grijă de primii ani ai copilăriei mele, ea, Mamaie Maria!
Bunica mea adevărată, Anica, mama mamei mele, locuia departe, la Iasi şi cred că am văzut-o de trei ori, în toată viaţa…Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai mult, fiindcă era o femeie înţeleaptă, plină de viaţă şi foarte haioasă…totdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai vitrege situaţii! O visez uneori, o văd la fel cum mi-o închipuiam în visele mele de copil: mereu cu ochelarii pe nas, şi cu privirea iute, cu o snoavă scoasă parcă din buzunarul nelipsitului sorţ! Era imposibil să nu te molipseşti de râsul ei sănătos! Acum mă întreb, oare cum o fi făcut faţă cu şapte copii şi o casă grea pe umeri?
Tataie era primarul satului, pleca dimineaţa şi venea seara, cu pălăria pe-o ureche. Ea ducea tot greul, dar îl ducea cu demnitate şi seninătate!
Pozele ei, câteva, spun alt adevăr decât cel al inimii mele! Eu o vedeam trupeşă (ea era puţină la trup şi nu prea înaltă), probabil imaginaţia mea de copil avea tendinţa să hiperbolizeze, din dorinţa unui model de referinţă…Dar era departe, cum departe erau şi bunicii din partea tatălui!
Părinţii mei lucrau zi de zi, construind viitorul socialist, şi pentru că au refuzat să mă “instituţionalizeze”, au hotărât să-mi mute domiciliul, aproape de tot, în Eforie, la Mamaie Maria.
Mamaie Maria…doamna copilăriei mele! Îmi lipseşte atât de mult femeia aceea cu ochi albaştri şi păr lung, alb, împletit la spate într-un coc artistic, rusesc! Fusese o femeie frumoasă la viaţa ei, era cultă şi iubită în comunitate.
Cea mai grozavă colivă ea o făcea! Cei mai gustoşi cozonaci şi cei mai crescuţi colaci ai ei erau! Doftoroaie şefă, devenise expertă în licori şi loţiuni de plante, şi pentru multe cred că ar fi trebuit să i se acorde brevet! Iubea să facă tot felul de combinaţii şi unguente, mai ales că suferea cumplit din cauza reumatismului…
Iar eu eram fascinată de mâinile ei transparent de albe, muncite, dar fără pete de bătrâneţe, cu verigheta de aur încrustată pe inelar. (nu mai ţin minte dacă atunci când a murit a reuşit careva să i-o dea jos).
Avea glasul cât un fir de aţă, însă melodios şi clar; în fiecare seara îmi cânta despre sfinţii din icoane, despre mările îndepărtate, unde locuiau eroii fantastici din basme…Îmi povestea mereu, cu încăpăţânarea bătrânilor care nu vor să uite, despre viaţa ei de dinainte, sau despre bunicul care a iubit-o mult, deşi în ultima perioadă a vieţii lui se transformase într-un tiran gelos. În nopţile reci de iarnă, mă lua la pieptul ei, îmi săruta creştetul, şi astfel îmbrăţişate, stăteam de veghe în semi-întuneric, ascultând radio Europa Liberă, cu pături puse în geam şi cu lampa mică, să nu ne audă, să nu ne vadă vecinii!
Îmi amintesc foarte clar: aveam doar trei-patru ani, dar mă trezea de la cinci dimineaţa, ca să stăm la coada, la lapte sau iaurt. Nu mai percepeam frigul, mă bucuram că fac parte din acea “coadă”, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce frăţie secretă!
Ca să ajungem la Complex, trebuia să traversăm parcul, şi asta era pentru mine plăcerea supremă! Iubeam atunci la fel cum iubesc şi astăzi parcul acela cochet, în care pierdeam cu alţi copii şirul orelor…Dintre castanii maiestuoşi se ridica impunător statuia lui Ioan Movilă, ctitorul localităţii. Mă mai opresc uneori în faţa statuii lui, cu acelaşi respect şi cu o sclipire de regret în priviri. O văd şi revăd prin ea copilăria mea, lipsită de griji, fericirea unor vremuri care s-au dus şi nu se vor mai întoarce vreodată!
Am trăit toate acestea, cu inocenţa primilor ani de viaţa! Acum şi eu povestesc despre acele zile, cu revelaţia celui ce şi-a amintit dintr-o dată cine este cu adevărat! Aşa este, eu sunt Reginuca!
Puştoaica oacheşă, cu păr de mătase împletit în cozi care îmi măturau spatele, eu eram Reginuca, copilul care spunea Crezul în biserică la un loc cu oamenii mari…
Pătrund mai adânc în scrinul cu amintiri şi regăsesc pisicile…multe pisici! Primăvara era o explozie de miaunături, pe toate tonurile, de toate mărimile şi culorile, pe alese! Mâţele acelea şmechere obişnuiau să fete, culmea, în camera noastră “de vară”. Mie îmi plăcea, că aveam cu cine să mă joc! Mamaie Maria, în schimb, îşi rotea ochii a lehamite:”hmmm…altă generaţie de “marinari”, dacă n-oi găsi cui să-i dau”! Dar asta nu se întâmpla niciodată, pentru că era miloasă şi le iubea. Şi apoi…erau prea multe restaurante în jur, ca să moară de foame armata pisicească!
Revăd cu drag leandrii şi dafinii, multe flori, mai ales muşcatele, înşirate artistic afară, pe suporţii de fier, vopsiţi în verde. Vara aveam chiriaşi, mă ţineam după ei la plajă, cu neastâmpărul unui copil curios, gălăgios şi absolut normal… Era culmea cum mă apuca pofta de joacă tocmai la orele nepotrivite! Mamaie mă oprea din cântat şi sărit, categorică: “ssstttt…ai grijă, nu-i trezi pe băieţii ăia, că dorm, aseară au venit târziu”!
Casa unde locuia era dată de la Stat, fiindcă pe a ei o luase focul într-un Ajun fatidic de Crăciun. Se jucaseră nişte copii cu artificiile, şi i-au dat foc, din greşeală. A ars până la temelii! În urma incendiului a rămas doar gardul ce străjuia un teren fertil, cu smochini şi un nuc mare, la poartă.
“La curte”, cum îmi plăcea să spun, mergeam primăvara să ardem gunoaiele şi să plantăm ceapă şi roşii. Într-o grămadă de lemne, uitată de timp, îşi făcuse culcuşul o familie de arici, pe care îi necăjeam, bătând în table, aşa cum vasuzem eu la Cinema, în filmele cu indieni!
În curte era o fântână secată, numai bună de ţinut merindele. Mamaie Maria îmi pregătea mereu şarlotă de ciocolată, dar nu din aceasta de comerţ, fadă, ci făcută de ea, cu pricepere şi cu mult zahăr, ca pentru nepoţica ei dragă! O păstra într-un recipient de aluminiu, care mai există şi astăzi…
De fiecare dată, când descuia poarta a ceea ce fusese altădată căminul ei, o podideau lacrimile, şi plângea “ cu vorbe”, săpând grădina aceea frumoasă, şi aşteptând, an după an, puţinul rod pe care i-l oferea. În noaptea în care a ars casa, a reuşit să scape doar ea cu bunicul Lazar, şi cu doi pisoi, în braţe. Aşa îmi amintesc că îmi spunea.
Comuniştii le-au repartizat două camere într-o casă cu încăperi înalte , care fusese cândva un conac. Acum era împărţită la trei familii, şi fiecare îşi construise (care cum putea) câte o dependinţă în plus, în cutia de chibrituri numită curte…
Casa aceasta nouă era amplasată între hoteluri, ca un punct strategic de repaus, visări şi idile pentru polonezii sau bucureştenii veniţi la Eforie pentru nămol şi odihnă. Frântura de curte şi cele două camere sclipeau de curăţenie, iar Mamaie Maria, deşi beteagă de şolduri, avea grijă să fie totdeauna la concurenţă cu alte vecine care închiriau…Pe mica sobă cu plită fierbea aproape în permanenţă o combinaţie de apă şi săpun, sapunată, menită să cureţe orice pată sau păcat de pe aşternuturile pe care dormeau turiştii.
Când le întindea în soare, străluceau precum colile de hârtie albe şi goale! Mai, mai că îmi venea să joc x şi zero pe ele! Mă oprea doar gândul la bătaia straşnică pe care aş fi încasat-o după…
Vara era anotimpul meu de suflet: veneam doar la masă, în restul timpului eram nelipsită de la plajă ziua, sau de la recitalurile artiştilor, seara. Astfel am avut privilegiul să cunosc nume mari ale scenei; ţin minte că într-o seară am smuls toate panseluţele şi trandafirii din rondul unui hotel, ca să le duc Marinei Scupra şi lui George Nicolescu…
Iubeam vara, guvidele prăjit, Pepsi Cola, care se vindea la colţ, “pe sub mână”, şi mirosul de supă dreasă cu Vegeta, adusă de “afară” şi cumpărată cu mari sacrificii de la turistele venite la balneo. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de ceasul mare, în formă de tigaie, de la “nămol”…dar eu sigur nu l-am uitat!
În afara sezonului era plictiseală, şi un fum greu, de frunze arse răzbătea din toate curţile.
Eforie Sud pare a fi amplasată în mijlocul unei păduri de plopi, deşi plopii sunt cei care au invadat mica staţiune de vară. În fiecare toamnă, oamenii strângeau frunzele în mici grămăjoare şi le dădeau foc. Rugi fumegande se ridicau triumfător la fiecare poartă de gospodar. Mirosea a murături şi zacuscă, a peşte marinat şi, de cele mai multe ori, a alge şi scoici putrezite.
Iarna se mai auzeau doar câinii, ciorile, vrăbiile şi pescăruşii, chiriaşii permanenţi ai localităţii dintre plopi.. Şi marea, marea mea dragă, urlându-şi despletită singurătatea. (“cere carne de om”, spunea bunica…şi avea dreptate, la câteva zile auzeam de un pescar dispărut în vâltorile ei! Îl scoteau valurile a doua sau a treia zi la mal , laolaltă cu resturi de la navele scufundate în larg. Marea mea avea grijă să nu-şi dezmintă nicidecum renumele de mare Neagră) .
Era atât de linişte câteodată în umilul orăşel de provincie, încât, dacă ieşeai afară, în pragul casei, puteai auzi vapoarele, departe, cum trag din greu după ele povara de grâne sau petrol, pe care, din prisosinţă, România îl exporta in acele vremuri!
Anii au trecut…ai mei s-au mutat în altă regiune a ţării iar pe Mamaie Maria o mai vedeam acum doar în vacantele de vară, atunci când reuşea bietul tata să mai rupă câte o sută de lei, pentru drum…În rest, o auzeam la telefon, şi, din când în când, ne scria. Se pare că îi lipseam la fel de mult cum îmi lipsea şi ea mie!
Am văzut-o ultima dată în ’98, cu o zi înainte să moară…parcă mă aştepta! Cu un an şi jumătate în urmă avusese un atac cerebral şi acum era imobilizată în acelaşi pat în care îmi depăna poveştile cu zâne şi prinţi! Am condus-o pe ultimul drum, simţind că a murit o dată cu ea şi copilăria mea…Tot atunci am văzut-o pentru ultima dată şi pe bunica Anica, mama mamei mele. Peste zece ani o pierdeam şi pe dânsa!
Cine să-mi mai împletească părul lung şi des, cine să mă mai mângâie cu duioşie, cine să mă mai iubească aşa cum numai ea ştia? Cine să mă mai alinte “ Reginuca”?
Au mai trecut nişte ani, lungi şi nu întotdeauna uşori. Viaţa m-a purtat pe aripile ei iar zborul nu a fost lin, ca al unui pescăruş!
Părul nu-mi mai este des şi lung, prins în codiţe…am albit de la griji, lacrimi şi nopţi nedormite. Multe întâmplări nefericite mi-au încercănat ochii: am învăţat să plâng “fără vorbe”, doar în şoapta sufletului, copilul care mi-a murit la naştere, ca şi celelalte vitregii care au urmat după...
Dar am învăţat, de asemenea, să râd cu inima, fericită, alături de Mario, iubitul meu copil, să mă bucur de bucuria lui şi să copilăresc încă o dată, alături de el! Nu este întotdeauna uşor, dar este frumos, şi nu aş da zilele acestea pentru nici o avere din univers!
Acum altcineva îmi spune “Reginuca”, şi o spune cu dragoste adevărată! Eu îi răspund cu aceeaşi dragoste:” Omul meu bun cu ochi blânzi”…
S-a închis un cerc. Îl simt complet, fără efemeritatea florilor de gheaţă! Iar “povestea continuă”, cum spune băieţelul meu: pot doar să sper că vor fi multe file de dat din Cartea Vieţii, că voi avea şi eu şansa de a deveni Bunica sau Mamaie pentru nepoţeii mei, câţi vor veni pe lume! Că mă vor căuta cu drag în aducerile lor aminte, atunci când nu voi mai fi!
Aseară scriam ceva, şi, dintr-o dată, privirea mi-a rămas pierdută pe geam…parcă am văzut-o pe Mamaie…era doar închipuirea mea, ori poate dorul de mare şi de casa în care am copilărit! Aş vrea să o revăd, aş vrea să-i pun o floare pe mormânt, s-o plâng “ cu vorbe”, aşa cum făcea ea!
Poate la anul, îmi spun, şi închid sertarul cu amintiri... Dar nu voi şterge umbra de pe geamul care mi-a amintit de ea…o păstrez acolo, cuprinsă în taina acelei intimităţi de sticlă!
Simţeam ieri că mă cuprinde un dor nebun, fără identitate…
Azi mă simt împăcată, pentru că m-am regăsit: sunt eu, Reginuca, nepoata Mariei None din Eforie Sud!
Între mine şi cer a rămas doar umbra subţire a geamului. Îi cânt în şoaptă cântecul
cu care în alt secol, parcă, mă adormea bunica…dar fiecare vers se transformă în cercuri stranii, îngheţate, efemere…
Amintirile se derulează cu repeziciune pe translucidul ferestrei… Am iubit-o pe bunica, deşi nici măcar nu era bunica mea. Aşa îmi plăcea să-i spun; era de fapt, mătuşa mamei mele.
Ea a avut grijă de primii ani ai copilăriei mele, ea, Mamaie Maria!
Bunica mea adevărată, Anica, mama mamei mele, locuia departe, la Iasi şi cred că am văzut-o de trei ori, în toată viaţa…Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai mult, fiindcă era o femeie înţeleaptă, plină de viaţă şi foarte haioasă…totdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai vitrege situaţii! O visez uneori, o văd la fel cum mi-o închipuiam în visele mele de copil: mereu cu ochelarii pe nas, şi cu privirea iute, cu o snoavă scoasă parcă din buzunarul nelipsitului sorţ! Era imposibil să nu te molipseşti de râsul ei sănătos! Acum mă întreb, oare cum o fi făcut faţă cu şapte copii şi o casă grea pe umeri?
Tataie era primarul satului, pleca dimineaţa şi venea seara, cu pălăria pe-o ureche. Ea ducea tot greul, dar îl ducea cu demnitate şi seninătate!
Pozele ei, câteva, spun alt adevăr decât cel al inimii mele! Eu o vedeam trupeşă (ea era puţină la trup şi nu prea înaltă), probabil imaginaţia mea de copil avea tendinţa să hiperbolizeze, din dorinţa unui model de referinţă…Dar era departe, cum departe erau şi bunicii din partea tatălui!
Părinţii mei lucrau zi de zi, construind viitorul socialist, şi pentru că au refuzat să mă “instituţionalizeze”, au hotărât să-mi mute domiciliul, aproape de tot, în Eforie, la Mamaie Maria.
Mamaie Maria…doamna copilăriei mele! Îmi lipseşte atât de mult femeia aceea cu ochi albaştri şi păr lung, alb, împletit la spate într-un coc artistic, rusesc! Fusese o femeie frumoasă la viaţa ei, era cultă şi iubită în comunitate.
Cea mai grozavă colivă ea o făcea! Cei mai gustoşi cozonaci şi cei mai crescuţi colaci ai ei erau! Doftoroaie şefă, devenise expertă în licori şi loţiuni de plante, şi pentru multe cred că ar fi trebuit să i se acorde brevet! Iubea să facă tot felul de combinaţii şi unguente, mai ales că suferea cumplit din cauza reumatismului…
Iar eu eram fascinată de mâinile ei transparent de albe, muncite, dar fără pete de bătrâneţe, cu verigheta de aur încrustată pe inelar. (nu mai ţin minte dacă atunci când a murit a reuşit careva să i-o dea jos).
Avea glasul cât un fir de aţă, însă melodios şi clar; în fiecare seara îmi cânta despre sfinţii din icoane, despre mările îndepărtate, unde locuiau eroii fantastici din basme…Îmi povestea mereu, cu încăpăţânarea bătrânilor care nu vor să uite, despre viaţa ei de dinainte, sau despre bunicul care a iubit-o mult, deşi în ultima perioadă a vieţii lui se transformase într-un tiran gelos. În nopţile reci de iarnă, mă lua la pieptul ei, îmi săruta creştetul, şi astfel îmbrăţişate, stăteam de veghe în semi-întuneric, ascultând radio Europa Liberă, cu pături puse în geam şi cu lampa mică, să nu ne audă, să nu ne vadă vecinii!
Îmi amintesc foarte clar: aveam doar trei-patru ani, dar mă trezea de la cinci dimineaţa, ca să stăm la coada, la lapte sau iaurt. Nu mai percepeam frigul, mă bucuram că fac parte din acea “coadă”, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce frăţie secretă!
Ca să ajungem la Complex, trebuia să traversăm parcul, şi asta era pentru mine plăcerea supremă! Iubeam atunci la fel cum iubesc şi astăzi parcul acela cochet, în care pierdeam cu alţi copii şirul orelor…Dintre castanii maiestuoşi se ridica impunător statuia lui Ioan Movilă, ctitorul localităţii. Mă mai opresc uneori în faţa statuii lui, cu acelaşi respect şi cu o sclipire de regret în priviri. O văd şi revăd prin ea copilăria mea, lipsită de griji, fericirea unor vremuri care s-au dus şi nu se vor mai întoarce vreodată!
Am trăit toate acestea, cu inocenţa primilor ani de viaţa! Acum şi eu povestesc despre acele zile, cu revelaţia celui ce şi-a amintit dintr-o dată cine este cu adevărat! Aşa este, eu sunt Reginuca!
Puştoaica oacheşă, cu păr de mătase împletit în cozi care îmi măturau spatele, eu eram Reginuca, copilul care spunea Crezul în biserică la un loc cu oamenii mari…
Pătrund mai adânc în scrinul cu amintiri şi regăsesc pisicile…multe pisici! Primăvara era o explozie de miaunături, pe toate tonurile, de toate mărimile şi culorile, pe alese! Mâţele acelea şmechere obişnuiau să fete, culmea, în camera noastră “de vară”. Mie îmi plăcea, că aveam cu cine să mă joc! Mamaie Maria, în schimb, îşi rotea ochii a lehamite:”hmmm…altă generaţie de “marinari”, dacă n-oi găsi cui să-i dau”! Dar asta nu se întâmpla niciodată, pentru că era miloasă şi le iubea. Şi apoi…erau prea multe restaurante în jur, ca să moară de foame armata pisicească!
Revăd cu drag leandrii şi dafinii, multe flori, mai ales muşcatele, înşirate artistic afară, pe suporţii de fier, vopsiţi în verde. Vara aveam chiriaşi, mă ţineam după ei la plajă, cu neastâmpărul unui copil curios, gălăgios şi absolut normal… Era culmea cum mă apuca pofta de joacă tocmai la orele nepotrivite! Mamaie mă oprea din cântat şi sărit, categorică: “ssstttt…ai grijă, nu-i trezi pe băieţii ăia, că dorm, aseară au venit târziu”!
Casa unde locuia era dată de la Stat, fiindcă pe a ei o luase focul într-un Ajun fatidic de Crăciun. Se jucaseră nişte copii cu artificiile, şi i-au dat foc, din greşeală. A ars până la temelii! În urma incendiului a rămas doar gardul ce străjuia un teren fertil, cu smochini şi un nuc mare, la poartă.
“La curte”, cum îmi plăcea să spun, mergeam primăvara să ardem gunoaiele şi să plantăm ceapă şi roşii. Într-o grămadă de lemne, uitată de timp, îşi făcuse culcuşul o familie de arici, pe care îi necăjeam, bătând în table, aşa cum vasuzem eu la Cinema, în filmele cu indieni!
În curte era o fântână secată, numai bună de ţinut merindele. Mamaie Maria îmi pregătea mereu şarlotă de ciocolată, dar nu din aceasta de comerţ, fadă, ci făcută de ea, cu pricepere şi cu mult zahăr, ca pentru nepoţica ei dragă! O păstra într-un recipient de aluminiu, care mai există şi astăzi…
De fiecare dată, când descuia poarta a ceea ce fusese altădată căminul ei, o podideau lacrimile, şi plângea “ cu vorbe”, săpând grădina aceea frumoasă, şi aşteptând, an după an, puţinul rod pe care i-l oferea. În noaptea în care a ars casa, a reuşit să scape doar ea cu bunicul Lazar, şi cu doi pisoi, în braţe. Aşa îmi amintesc că îmi spunea.
Comuniştii le-au repartizat două camere într-o casă cu încăperi înalte , care fusese cândva un conac. Acum era împărţită la trei familii, şi fiecare îşi construise (care cum putea) câte o dependinţă în plus, în cutia de chibrituri numită curte…
Casa aceasta nouă era amplasată între hoteluri, ca un punct strategic de repaus, visări şi idile pentru polonezii sau bucureştenii veniţi la Eforie pentru nămol şi odihnă. Frântura de curte şi cele două camere sclipeau de curăţenie, iar Mamaie Maria, deşi beteagă de şolduri, avea grijă să fie totdeauna la concurenţă cu alte vecine care închiriau…Pe mica sobă cu plită fierbea aproape în permanenţă o combinaţie de apă şi săpun, sapunată, menită să cureţe orice pată sau păcat de pe aşternuturile pe care dormeau turiştii.
Când le întindea în soare, străluceau precum colile de hârtie albe şi goale! Mai, mai că îmi venea să joc x şi zero pe ele! Mă oprea doar gândul la bătaia straşnică pe care aş fi încasat-o după…
Vara era anotimpul meu de suflet: veneam doar la masă, în restul timpului eram nelipsită de la plajă ziua, sau de la recitalurile artiştilor, seara. Astfel am avut privilegiul să cunosc nume mari ale scenei; ţin minte că într-o seară am smuls toate panseluţele şi trandafirii din rondul unui hotel, ca să le duc Marinei Scupra şi lui George Nicolescu…
Iubeam vara, guvidele prăjit, Pepsi Cola, care se vindea la colţ, “pe sub mână”, şi mirosul de supă dreasă cu Vegeta, adusă de “afară” şi cumpărată cu mari sacrificii de la turistele venite la balneo. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de ceasul mare, în formă de tigaie, de la “nămol”…dar eu sigur nu l-am uitat!
În afara sezonului era plictiseală, şi un fum greu, de frunze arse răzbătea din toate curţile.
Eforie Sud pare a fi amplasată în mijlocul unei păduri de plopi, deşi plopii sunt cei care au invadat mica staţiune de vară. În fiecare toamnă, oamenii strângeau frunzele în mici grămăjoare şi le dădeau foc. Rugi fumegande se ridicau triumfător la fiecare poartă de gospodar. Mirosea a murături şi zacuscă, a peşte marinat şi, de cele mai multe ori, a alge şi scoici putrezite.
Iarna se mai auzeau doar câinii, ciorile, vrăbiile şi pescăruşii, chiriaşii permanenţi ai localităţii dintre plopi.. Şi marea, marea mea dragă, urlându-şi despletită singurătatea. (“cere carne de om”, spunea bunica…şi avea dreptate, la câteva zile auzeam de un pescar dispărut în vâltorile ei! Îl scoteau valurile a doua sau a treia zi la mal , laolaltă cu resturi de la navele scufundate în larg. Marea mea avea grijă să nu-şi dezmintă nicidecum renumele de mare Neagră) .
Era atât de linişte câteodată în umilul orăşel de provincie, încât, dacă ieşeai afară, în pragul casei, puteai auzi vapoarele, departe, cum trag din greu după ele povara de grâne sau petrol, pe care, din prisosinţă, România îl exporta in acele vremuri!
Anii au trecut…ai mei s-au mutat în altă regiune a ţării iar pe Mamaie Maria o mai vedeam acum doar în vacantele de vară, atunci când reuşea bietul tata să mai rupă câte o sută de lei, pentru drum…În rest, o auzeam la telefon, şi, din când în când, ne scria. Se pare că îi lipseam la fel de mult cum îmi lipsea şi ea mie!
Am văzut-o ultima dată în ’98, cu o zi înainte să moară…parcă mă aştepta! Cu un an şi jumătate în urmă avusese un atac cerebral şi acum era imobilizată în acelaşi pat în care îmi depăna poveştile cu zâne şi prinţi! Am condus-o pe ultimul drum, simţind că a murit o dată cu ea şi copilăria mea…Tot atunci am văzut-o pentru ultima dată şi pe bunica Anica, mama mamei mele. Peste zece ani o pierdeam şi pe dânsa!
Cine să-mi mai împletească părul lung şi des, cine să mă mai mângâie cu duioşie, cine să mă mai iubească aşa cum numai ea ştia? Cine să mă mai alinte “ Reginuca”?
Au mai trecut nişte ani, lungi şi nu întotdeauna uşori. Viaţa m-a purtat pe aripile ei iar zborul nu a fost lin, ca al unui pescăruş!
Părul nu-mi mai este des şi lung, prins în codiţe…am albit de la griji, lacrimi şi nopţi nedormite. Multe întâmplări nefericite mi-au încercănat ochii: am învăţat să plâng “fără vorbe”, doar în şoapta sufletului, copilul care mi-a murit la naştere, ca şi celelalte vitregii care au urmat după...
Dar am învăţat, de asemenea, să râd cu inima, fericită, alături de Mario, iubitul meu copil, să mă bucur de bucuria lui şi să copilăresc încă o dată, alături de el! Nu este întotdeauna uşor, dar este frumos, şi nu aş da zilele acestea pentru nici o avere din univers!
Acum altcineva îmi spune “Reginuca”, şi o spune cu dragoste adevărată! Eu îi răspund cu aceeaşi dragoste:” Omul meu bun cu ochi blânzi”…
S-a închis un cerc. Îl simt complet, fără efemeritatea florilor de gheaţă! Iar “povestea continuă”, cum spune băieţelul meu: pot doar să sper că vor fi multe file de dat din Cartea Vieţii, că voi avea şi eu şansa de a deveni Bunica sau Mamaie pentru nepoţeii mei, câţi vor veni pe lume! Că mă vor căuta cu drag în aducerile lor aminte, atunci când nu voi mai fi!
Aseară scriam ceva, şi, dintr-o dată, privirea mi-a rămas pierdută pe geam…parcă am văzut-o pe Mamaie…era doar închipuirea mea, ori poate dorul de mare şi de casa în care am copilărit! Aş vrea să o revăd, aş vrea să-i pun o floare pe mormânt, s-o plâng “ cu vorbe”, aşa cum făcea ea!
Poate la anul, îmi spun, şi închid sertarul cu amintiri... Dar nu voi şterge umbra de pe geamul care mi-a amintit de ea…o păstrez acolo, cuprinsă în taina acelei intimităţi de sticlă!
Simţeam ieri că mă cuprinde un dor nebun, fără identitate…
Azi mă simt împăcată, pentru că m-am regăsit: sunt eu, Reginuca, nepoata Mariei None din Eforie Sud!
Fascinaţia de Irina Nedelciu
M-ai fascinat cu chipul tău, în iarnă,
Când fulgii-mi colindau pe la ferestre,
Fără să vrei, mi-ai dăruit o vară
Irina Nedelciu / 07.11.2012
Când fulgii-mi colindau pe la ferestre,
Fără să vrei, mi-ai dăruit o vară
Şi gânduri strălucite, de poveste!
În anotimpuri am plutit prin stele,
Cu visu-mi legănat, în tainic dor,
Am strâns iluzii calde, efemere,
Ce mă-mbătau, în nopţi, cu-al lor fior.
M-ai fascinat, cu şoaptele-ţi vibrante,
În serile când vântul şuiera,
Tăcută, le păstram sub pleoape,
Să-mi amăgească-n somn, iubirea mea.
M-ai fascinat, cu calda-ţi voluptate,
Ce m-arunca în rug supra-ncălzit,
Topindu-mi gheaţa, mă-necam în ape
Şi trupul îmi cădea în nesfârşit.
Un fascinant coşmar, cu vise tandre,
Mi-ai devenit în nopţile târzii.
Să mă răscol acum, să-mi fac dreptate?
Ar însemna, iubite, să îmi vii.
Să te iubesc, în fiecare noapte,
Redându-mi viaţa ce-am pierdut-o-n zi,
Când te-am văzut şi m-ai vrăjit în şoapte
Şi m-ai adus din moarte, printre vii.
În anotimpuri am plutit prin stele,
Cu visu-mi legănat, în tainic dor,
Am strâns iluzii calde, efemere,
Ce mă-mbătau, în nopţi, cu-al lor fior.
M-ai fascinat, cu şoaptele-ţi vibrante,
În serile când vântul şuiera,
Tăcută, le păstram sub pleoape,
Să-mi amăgească-n somn, iubirea mea.
M-ai fascinat, cu calda-ţi voluptate,
Ce m-arunca în rug supra-ncălzit,
Topindu-mi gheaţa, mă-necam în ape
Şi trupul îmi cădea în nesfârşit.
Un fascinant coşmar, cu vise tandre,
Mi-ai devenit în nopţile târzii.
Să mă răscol acum, să-mi fac dreptate?
Ar însemna, iubite, să îmi vii.
Să te iubesc, în fiecare noapte,
Redându-mi viaţa ce-am pierdut-o-n zi,
Când te-am văzut şi m-ai vrăjit în şoapte
Şi m-ai adus din moarte, printre vii.
Irina Nedelciu / 07.11.2012
Pesimism de Boris Ioachim
Ştiu, sunt un pesimist – deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar o să–ţi spun ceva, (cred că firesc!):
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar o să–ţi spun ceva, (cred că firesc!):
Mai mult decât-ţi închipui te iubesc.
Iubesc privirea ta – cu-al ei azur –
Iubesc iubirea în sensul cel mai pur...
În acest veac prozaic, desfrânat –
Nu mi-e deloc ruşine că-s ciudat.
Iubesc un simplu zâmbet ce mi-l dai,
Iubesc şoptirea ta, când spui: „mai stai!”
Şi nu mă simt deloc că sunt ciudat
Când prinţ mă faci doar de m-ai sărutat.
Şi-ţi mai iubesc...nici eu nu mai ştiu ce...
Doar te iubesc – nu mă-ntreba de ce!
Şi, uite aşa, ciudat şi pesimist –
Mi-ajunge că exişti şi că exist.
...Cuvintele-s, parcă, de-un puşti imberb
Rostite, însă, stau şi mă întreb:
În lumea ce-şi ridică poale-n cap –
Să fii, la suflet, puşti – e-un handicap?!
Eu cred că nu, doar ştiu, iubita mea,
Că-mi eşti şi-n zi şi-n noapte-un fel de stea
Şi sufletului meu – mereu căznit –
Singur reper şi singur „bun-venit!”
...Ştiu, sunt un pesimist - deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar pesimismul meu – iubirea ta,
Îl înveşmântă-n strai de catifea...
Iubesc privirea ta – cu-al ei azur –
Iubesc iubirea în sensul cel mai pur...
În acest veac prozaic, desfrânat –
Nu mi-e deloc ruşine că-s ciudat.
Iubesc un simplu zâmbet ce mi-l dai,
Iubesc şoptirea ta, când spui: „mai stai!”
Şi nu mă simt deloc că sunt ciudat
Când prinţ mă faci doar de m-ai sărutat.
Şi-ţi mai iubesc...nici eu nu mai ştiu ce...
Doar te iubesc – nu mă-ntreba de ce!
Şi, uite aşa, ciudat şi pesimist –
Mi-ajunge că exişti şi că exist.
...Cuvintele-s, parcă, de-un puşti imberb
Rostite, însă, stau şi mă întreb:
În lumea ce-şi ridică poale-n cap –
Să fii, la suflet, puşti – e-un handicap?!
Eu cred că nu, doar ştiu, iubita mea,
Că-mi eşti şi-n zi şi-n noapte-un fel de stea
Şi sufletului meu – mereu căznit –
Singur reper şi singur „bun-venit!”
...Ştiu, sunt un pesimist - deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar pesimismul meu – iubirea ta,
Îl înveşmântă-n strai de catifea...
ȚĂRÂNA, FĂPTURĂ FLĂMÂNDĂ de Stefan Oana Valentin
Umed tremurat, speriați
Ochii limpezi de ciută
Clipesc nevinovați și se-nchid
Ochii limpezi de ciută
Clipesc nevinovați și se-nchid
Horcăitul e ultima vorbă
De sacrificiu timid.
Caldă e carnea
Ce-i mai trăiește
Ochii, delicatesă de lup
Catedrala-i plină de foame
Suflete albe acolo se duc.
Pământul are o gură imensă
Și-o poftă flămândă perfid
Putrezim, hrănind nemurirea
Somnului fără sfârșit,
Viața-i o luptă, murind.
Suntem doar ciute pierdute
Crunt sfâșiate-n pământ
Fălci în care se moare,
Țărână pierdută prin curtea
Cu nume de cimitir.
Pământul e suflet bolnav
De smintit carnivor.
06 11 2012
ȘTEFAN OANĂ
De sacrificiu timid.
Caldă e carnea
Ce-i mai trăiește
Ochii, delicatesă de lup
Catedrala-i plină de foame
Suflete albe acolo se duc.
Pământul are o gură imensă
Și-o poftă flămândă perfid
Putrezim, hrănind nemurirea
Somnului fără sfârșit,
Viața-i o luptă, murind.
Suntem doar ciute pierdute
Crunt sfâșiate-n pământ
Fălci în care se moare,
Țărână pierdută prin curtea
Cu nume de cimitir.
Pământul e suflet bolnav
De smintit carnivor.
06 11 2012
ȘTEFAN OANĂ
Sfârşit de toamnă de Elena Valeria Ciura
Covor autumnal, ispititoare frunze
Căzute, parcă au mai multă viaţă,
Vântul le-mparte-acum, cu multă eleganţă,
Căzute, parcă au mai multă viaţă,
Vântul le-mparte-acum, cu multă eleganţă,
Drumeţilor mai matinali, încă-n vacanţă.
Când le adie vântul şoapte aud pe ram,
Ciripituri, ca vorbe răsfăţate,
Cunune-se-n altarul timpului andante,
Ca flori, să aibă-n cioc, steluţe-ntârziate!
Doi fagi mai falnici, dar pizmaşi din fire-
Cu jind privesc după molizi şi brazi,
În casă vor fi duşi lângă cei dragi,
Împodobiţi lângă ai Moşului desagi.
Se-apropie Crăciunul! Mirifica seară!
Colindătorii prin troieni, cu stăruinţă
Ne vor aduce-aminte de credinţă
De pruncul nou-născut în nevoinţă.
Suna-vor clopoţeii-conuri aurite,
Iar frunzele duios încep cântarea,
Colind şi rugă se aud, când înserarea
Se-nstăpâneşte-n uliţă, odată cu ninsoarea...
8 noiembrie,2012
Când le adie vântul şoapte aud pe ram,
Ciripituri, ca vorbe răsfăţate,
Cunune-se-n altarul timpului andante,
Ca flori, să aibă-n cioc, steluţe-ntârziate!
Doi fagi mai falnici, dar pizmaşi din fire-
Cu jind privesc după molizi şi brazi,
În casă vor fi duşi lângă cei dragi,
Împodobiţi lângă ai Moşului desagi.
Se-apropie Crăciunul! Mirifica seară!
Colindătorii prin troieni, cu stăruinţă
Ne vor aduce-aminte de credinţă
De pruncul nou-născut în nevoinţă.
Suna-vor clopoţeii-conuri aurite,
Iar frunzele duios încep cântarea,
Colind şi rugă se aud, când înserarea
Se-nstăpâneşte-n uliţă, odată cu ninsoarea...
8 noiembrie,2012
IUBIRE… de Ioana Burghel
Iubire, tu nu ai o definiţie clară!
Poţi fii sufletul meu închis în călimară,
Sunetul viorii ce-mi cântă-n nopţi târzii,
Poţi fii sufletul meu închis în călimară,
Sunetul viorii ce-mi cântă-n nopţi târzii,
Sau otrava, sorbită din pocale argintii.
Iubire,
poţi să fii
sărutul mincinos
sau vorbele frumoase
ce-nvăluie fiinţa
în giulgiu de mătase.
Iubire,
tu nu ştii…
Sădeşti, deopotrivă,
durerea şi extazul,
Sărutul tău, de Iudă,
îmbătrâneşte obrazul,
tu poţi să faci din zile,
O noapte
foarte lungă,
în care, să răsune
doar clopotele-n
dungă,
sau poţi, cu un surâs,
pe veci a-nlănţui,
două biete inimi
ce se credeau pustii…
Iubire, poţi să fii…
Iubire, tu nu ştii…
Iubire,
poţi să fii
sărutul mincinos
sau vorbele frumoase
ce-nvăluie fiinţa
în giulgiu de mătase.
Iubire,
tu nu ştii…
Sădeşti, deopotrivă,
durerea şi extazul,
Sărutul tău, de Iudă,
îmbătrâneşte obrazul,
tu poţi să faci din zile,
O noapte
foarte lungă,
în care, să răsune
doar clopotele-n
dungă,
sau poţi, cu un surâs,
pe veci a-nlănţui,
două biete inimi
ce se credeau pustii…
Iubire, poţi să fii…
Iubire, tu nu ştii…
LIBERI SUB SOARE… de Patricia Serbanescu
Ca o amprentă pe duhul meu răcit,
Îmi umple-acum doar călimara goală
Căci pana ce te-a scris, a amuţit…
Uscate-s buzele, sărut rămas în vers
Ca spulberat, se duce-orice coşmar,
Am să-l trimit în zbor, spre univers
Să-l caţi iubind, în spaţiul sideral.
De voi ajunge-n paradis, la poartă
O voi deschide larg în urma mea
Si aninându-mă de cer, voi lua o hartă
Dorind să regăsesc, adresa ta…
Toţi îngerii am să-i întreb atunci
De-al meu luceafăr, ce îmi umple firea
Fi-voi acolo, lipsită de porunci,
Când inima ţi-oi scrijeli-o cu iubirea.
Poate-ai să vii, păşind în urma mea
Potecile vor fi acum doar planetare,
Vei fi astrul iubit, iar eu, o simplă stea
Şi amândoi vom fi, liberi sub soare…
08 nov.2012
Uscate-s buzele, sărut rămas în vers
Ca spulberat, se duce-orice coşmar,
Am să-l trimit în zbor, spre univers
Să-l caţi iubind, în spaţiul sideral.
De voi ajunge-n paradis, la poartă
O voi deschide larg în urma mea
Si aninându-mă de cer, voi lua o hartă
Dorind să regăsesc, adresa ta…
Toţi îngerii am să-i întreb atunci
De-al meu luceafăr, ce îmi umple firea
Fi-voi acolo, lipsită de porunci,
Când inima ţi-oi scrijeli-o cu iubirea.
Poate-ai să vii, păşind în urma mea
Potecile vor fi acum doar planetare,
Vei fi astrul iubit, iar eu, o simplă stea
Şi amândoi vom fi, liberi sub soare…
08 nov.2012
Draga-mi este dragostea… de Lacramioara Lacrima
Draga-mi este dragostea
C-a iesit in calea mea
Mare mi-este inima
Nu mai e cat lacrima
Ma ridica in abis
Ma rasfat in magic vis
Noaptea sclipesc ca o stea
Ma-ndrageste, ea…luna,
Caci, ma scalda in lumina
Stie cat imi e de bine
Muritoare-s pe pamant
De ce n-as iubi…cat sunt?
Draga-mi este dragostea
Ma aproba-mi spune “da”
Ziua infloresc sub soare
Multe raze-ocrotitoare
Cand se sting catre apus
Toate grijile s-au dus,
Doar iubitului ii pasa
Sa raman mereu frumoasa
Si avand mireasma mea
Nicicand…nici ca va pleca,
Nu ma ofilesc de fel
Ca-s iubita mult de el…
Draga-mi este dragostea
Iubite, esti viata mea,
Partasi suntem amandoi
A rodit un fruct in noi
Este dulce, aromat,
L-am gustat, ne-a fermecat,
Norii i-l uda placut
Proaspat e ca nou nascut
Orice clipa-i bucurie
Fructul dragostei invie
Rosul e culoarea lui
Gand aprins al dorului.
Draga-mi este dragostea
Ca-mi da tot ce are ea
Alint si afectiune
Bunatatea de pe lume…
Tu, iubitul meu frumos,
Ma mangai in mod duios
Pentru ca sunt delicata
Fiinta ta ma tot desfata,
Vorbele iti sunt alese
Si de mine intelese
Chipul, zambetu-ti senin
Ma imbratiseaza fin…
Mare mi-este inima
Nu mai e cat lacrima
Ma ridica in abis
Ma rasfat in magic vis
Noaptea sclipesc ca o stea
Ma-ndrageste, ea…luna,
Caci, ma scalda in lumina
Stie cat imi e de bine
Muritoare-s pe pamant
De ce n-as iubi…cat sunt?
Draga-mi este dragostea
Ma aproba-mi spune “da”
Ziua infloresc sub soare
Multe raze-ocrotitoare
Cand se sting catre apus
Toate grijile s-au dus,
Doar iubitului ii pasa
Sa raman mereu frumoasa
Si avand mireasma mea
Nicicand…nici ca va pleca,
Nu ma ofilesc de fel
Ca-s iubita mult de el…
Draga-mi este dragostea
Iubite, esti viata mea,
Partasi suntem amandoi
A rodit un fruct in noi
Este dulce, aromat,
L-am gustat, ne-a fermecat,
Norii i-l uda placut
Proaspat e ca nou nascut
Orice clipa-i bucurie
Fructul dragostei invie
Rosul e culoarea lui
Gand aprins al dorului.
Draga-mi este dragostea
Ca-mi da tot ce are ea
Alint si afectiune
Bunatatea de pe lume…
Tu, iubitul meu frumos,
Ma mangai in mod duios
Pentru ca sunt delicata
Fiinta ta ma tot desfata,
Vorbele iti sunt alese
Si de mine intelese
Chipul, zambetu-ti senin
Ma imbratiseaza fin…
Cântec de iarnă de Augustin Septimiu Ion
1.
Tolănită-n vârf de cracă
Croncăne o cioară surdă,
Tolănită-n vârf de cracă
Croncăne o cioară surdă,
Perturbând cu vocea-i seacă
Dulcea-mi liniște profundă.
2.
Mă reped la ea în dresuri
Poate-o sperii, poate pleacă...
Mă ignoră cu succesuri -
Faceți-o, vă rog, să tacă!
Refren:
Cu genunchii sub bărbie
Și cu sufletul arzând,
Pe o coală de hârtie
Toate gândurile-mi cânt
Completând ninsori păstrate
Sfânt, în tainicul cuvânt,
Lacrimile-mi înflorate
Cad în șoaptă pe pământ.
3.
Ochi-mi întomnați devreme
Rătăcesc prin amintiri,
Privind neaua cum se-așterne
Peste fostele iubiri.
4.
Doar pe tine nu te-astupă
Oricât iernii m-aș ruga,
Astăzi parcă și natura
Complotează contra mea!
Refren: -
5.
Trec ușor din stare-n stare
Parcă am înnebunit...
Dar de ce mă miră oare,
Toată viaț-am fost tâmpit?!
6.
Râd sau plâng, îmi e totuna.
Doamne, cum m-ai hărăzit?!
Vara, iarna, eu întruna
Sunt etern îndrăgostit!
Refren: -
Dulcea-mi liniște profundă.
2.
Mă reped la ea în dresuri
Poate-o sperii, poate pleacă...
Mă ignoră cu succesuri -
Faceți-o, vă rog, să tacă!
Refren:
Cu genunchii sub bărbie
Și cu sufletul arzând,
Pe o coală de hârtie
Toate gândurile-mi cânt
Completând ninsori păstrate
Sfânt, în tainicul cuvânt,
Lacrimile-mi înflorate
Cad în șoaptă pe pământ.
3.
Ochi-mi întomnați devreme
Rătăcesc prin amintiri,
Privind neaua cum se-așterne
Peste fostele iubiri.
4.
Doar pe tine nu te-astupă
Oricât iernii m-aș ruga,
Astăzi parcă și natura
Complotează contra mea!
Refren: -
5.
Trec ușor din stare-n stare
Parcă am înnebunit...
Dar de ce mă miră oare,
Toată viaț-am fost tâmpit?!
6.
Râd sau plâng, îmi e totuna.
Doamne, cum m-ai hărăzit?!
Vara, iarna, eu întruna
Sunt etern îndrăgostit!
Refren: -
Abonați-vă la:
Postări (Atom)