Beție - de Camelia Armati

Plecasem sus,pe dealul mare cu viță de vie,
Acolo unde-i cerul pus și-o stea mă mai adie,
Să beau din cană gândul dus pe buza-ți purpurie,
Plecasem sus și m-ai întors la tine iar, bădie...

Ulcica galbenă de lut, lumină pământie,
Tot leagănă ce n-am băut, ne poartă spre beție,
Doi foști amanți(numai visând), cu vena purpurie,
Ciocnim amar câte un gând prin toamna arămie.

Ne spunem dorurile toate, de viață și de moarte
Și, mai cu seamă legănate, ne spunem nestemate.
Ne îmbătăm de sete și ne iubim cu foame,
Frigându-ne inimi încet, în jar, ca pe castane...

Și vine iarna și noi bem...Bădie, șezi mai blând,
Că-ți cânt acum cu ghers de dor, în ape cu cuvânt.
Îmi curge gândul-trup aprins-pe steaua din ulcică
Și-mi stai mereu alăturea, bădie, fără frică.

Ne-umbrește vița de pe deal și-ți hăulesc de dor,
Mă sui pe tine ca pe cal și vreau să fac amor,
Mă-mbăt de tine, bade drag, mă ai pe buza aspră
Și te dezmierd, și-aș vrea să mor că stăm tot la fereastră.

Parcă ne ninge-n căni, bădie, parcă e dusă toamna,
Ulcica pare păpădie și-i iarnă bag cu sama...
Mi-e dor să ne-mbătăm aievea, să spargem lutu-odată,
Mă uit cu ciudă-n geam, bădie, privire înlăcrimată.

Hai să cântăm în iarnă, țăranul meu asprit,
Să ne iubim în cramă prin strugurii din mit,
Să fim tot tămâioși în gerul nostru-amar,
Să ne iubim pe jos, flăcări din noi răsar...

Ne-aprindem ca și vinul si ne-mbătăm cu doruri,
În mine ai alintul și-n tine am amaruri.
Bădie, toarnă vinul și-mbată-mă mai iute
Că-i iarnă, doare sânu-mi de dor să te sărute...

CU OCHI DESCHIŞI… de Patricia Serbanescu

Cu ochi deschişi, privesc insingurarea
Zărind o stea ce vine şi străluce,
Şi într-un freamăt, răscolesc chemarea
Simţind că sunt iar prinsă la răscruce.

Nu pot aprecia cât zăbovesc departe
Simt doar o rază, ca un viscol ce-are scut,
Dintr-un neant ce nu e scris în carte
Mă mai târăsc cu braţul drept, ce-i rupt.

Tăcerea mă inundă, zăcând pe-al meu altar
Şi mă doresc pe-nalturi, printre cocori cântând,
În suflet strâng doar vorbe, ce nu sunt în zadar
Lumina mă inundă… căci aflu… cine sunt.

Stau afundată-n în verde, sorb taina poeziei
Sub gândurile pale, îmi primenesc puterea
Găsind rostul iubirii, pe calea armoniei
Sub cedrii veşnic falnici, ce-aşteaptă învierea.

Cuvântu-ţi este-o rază, ce ispiteşte fiinţa
În ochii mei pătrunde, un laser plin de dor
Îmi intră pe sub piele, înăbuşind căinţa
Lipită doar de pleoape, aştept acelaşi nor.

plimbare - de Bogdan Dumbraveanu

aş putea fi mai tânăr
pot să cred încă
în exursii,cărţi,promisiuni

înşelat nu am cum să
nu înşel

sunt supărat de mă
latră câinii pe plajă
cum nu au mai făcut-o

marea e ciudat atât de
limpede,
m-aş duce pe ea fără
întoarcere

e posibil să nu fiu iubit?
nu vreau
răspunsul

certitudinile mă paralizează

ca să descriu o lacrimă
imi trebuie tot atâtea cuvinte
câte pentru a descrie marea

ştiu, mă crezi mult mai
tânăr,
crezi că mai pot
învăţa să privesc orizontul
fără să-mi pun întrebări

se face târziu
până şi-n pietre

şi-n câinii care mă
încă mă latră

cum latră luna

Mă întrebam, - de Veronica Simona Mereuta

chiar azi,
palmele pentru ce sunt două,
ochii asemenea,
te poartă mai bine două glezne,
chiar dacă pe-un călcâi îţi duci
slăbiciunea,
până la capăt?!

inima e doar vamă,
zilele acestea chiar n-ai cum
să-ţi mai păzeşti de unul singur
sufletul...
sunt destule doruri de ducă,
uşi,ferestre şi amintiri,
îşi tânguie culorile.

mâine e mereu o nouă figură de stil
care nu-şi mai găseşte locul
de semănat prezentul
"prea târziu", a înrămat iubirea
în care aş fi reuşit să cred
fără să pun întrebări
cum ar fi...
câte două din unele,
doar unele din cele care nu pot fi
în-doi-te
de unul singur!

Științific vorbind... de Iurie Osoianu

Văd că lupu începe să-și arate năravul
-Este limba română și mai este moldava...
Și mai sunt două state peste-o singură Țara
(Unul lupu-l furase de la prostul de cioară)
Și mai e un popor nu de oi ci legume
Și de aia și lupu din bulbuci dă în spume
Vrea cărniță mai proaspapată, vrea parale mai multe
Științific vorbind și furând pe tăcute
Dar oricum adevărul adevăr va rămîne
Cum mătasea din matură nu-i din coadă de câine
Orișicum va veni ziua cea ordinară
Cu un singur popor, cu o singură Țara...

Participare - de Bogdan Dumbraveanu

pictez cu răbdare umbre mai colorate
în pauzele de gri ale zilei, aceleaşi

până îmi vine să râd mai trece
un amurg în nefiinţă, târâindu-şi orele
terestre spre cele siderale

e posibil ca timpul acela să fie atât
de lung datorită târşelii, leneviei
zilelor noastre muribunde revărsându-se
în neant

câte vremuri reci, cenuşii să se fi dus dincolo
draga mea nu sunt nici măcar aşa de trist pe cât aş putea

poeţii sunt mai nefericiţi
decât oamenii de ştiinţă spune Bertrand Russel

eram sigur că o să mă indispună
nu mai accept discuţii în care să traspunem
logic metafizica, ea nici nu se poate picta, nici
scrie, nici cânta, ea se trăieşte ca o suferinţă
în tăcere, din când în când întreruptă de
geamătul înfundat al felinei captive
totul până într-o clipă când nu ştim
de ce, poate doar din incapacitatea noastră
de a îndura, începem să ne maimuţărim
să ne hlizim, să râdem ca apucaţii,
să facem ce ...ştii tu draga mea ce

pentru a participa la condiţia umană,
inexplicabilă, inexorabilă
procreatoare şi devastatoare..

te pup, şi eu te pup..pa, pa

SĂRUT MÂNA MAMĂ - de Dori Lederer

De îndoieli și de-ntrebări purtată
Din lumea din afară înspre mine,
Mă-ntorc acum, eu, fiica cea ingrată
Să-ți cer iertare pentru ce-ai închis în tine.

Copil fiind doream o îmbrățișare
Și-n toate nopțile, cu tine să adorm,
Dar am aflat, când am crescut mai mare,
Că mama nu era decât un om.

Înaltă, slabă, ca o lumânare,
Noi ți-am fi vrut lumina toată-n casă,
Te-ai fi-mpărțit mai mult, la fiecare,
Însă, o pâine trebuia pe masă.

Poate destinul tău a fost despot
Iar astăzi, știu că nu ți-a fost ușor,
Căci, mamă, nu mi te-amintesc purtând capot
Ci numai straie de alergător.

Deși zâmbeai atât de rar și trist,
Tu, vieții nu îi aduceai insulte,
Țineai acolo, tot, în tine-nchis,
Necăutând pe nimeni să te-asculte.

Purtându-ți ca pe vină o neputință
De-a nu avea mai mult de două mâini,
Tu ți-ai înăbușit orice dorință
Și n-ai cerut nici coaja unei pâini.

Ne tot priveai pe rând cum ne luam zborul
Sperând că poate ne va fi mai bine,
Cu nici o lacrimă nu ne-ai legat piciorul
Și ne-am tot dus, fără să știm ce e în tine.

Astăzi, precum un fiu risipitor
Privesc spre poza ta, nepusă-n ramă,
Văd ochii tăi, purtând atâta dor...
Și nu-ți pot spune decât, sărut mâna, mamă.

Duminica din casă... de Nicoară Nicolae-Horia

Un veac de griji pe tâmple mă apasă

Şi sufletul recită printre lei,
Mi-a intrat duminica în casă-

Ce dor mi-a fost de îmbrăţişarea ei!

Era atâta secetă-n cuvânt
Şi gura de tăceri îmi era arsă!
Ca o răcoare tânără de vânt
Mi-a intrat duminica în casă.

Acum când scriu, neliniștea mă ceartă
Şi Rugăciunea arde pe altare-
Cine vrea de ea să mă despartă,
Dumnezeul ei să-i dea iertare!...

Fragmente din somnul de poveste al unui vis - de Ella Franc

În Cartea Toamnei am adormit la pagina numărul 20 …

Scufiţa Roşie a adunat în coşul de nuiele albastre
baloane de săpun din preaplinul anilor secunde
poarta din lemn de suflet a cetăţii timpului
s-a deschis în ochii rotunjiţi de lumina celor trei licurici străjeri
urletul lupului aţipi sub clinchetul stelelor
rămase din vară în colţul d
in partea de apus a grădinii cu meri
soarele se aşeză pe umărul drept sub aripile îngerului-umbră
respirând aerul alb al liniştii ce adia Cuprinsul
vârtejul din vreascuri roz de gânduri, tulpini verzi de lacrimi,
petale aurii de cântec, aripi vesele de fluturi, rotocoale albastre de nori,
a blocat acul busolei vânătorului în dreptul punctului cardinal
al răsăritului unor zori cu ploi din flori de argint
…
nopţile triste ale corbilor au alunecat în hăul dimineţii de dincolo de Sfârşit

În Cartea Toamnei m-am trezit la pagina numărul 22 …
copilul curcubeu socotea pe degetele mâinii drepte diferenţa
dintre secundele albe şi păsările albe ce tiveau cerul arămiu de septembrie

în oglinda timpului priveau baloane albastre, mingi roşii, speranţe verzi …
- Bună dimineaţa, vis!

Toamna - de Constantinescu Elena Iuliana

E toamnă,
Se scutură ultimii stropi de lumină
În aroma gutuilor;
E multă bogăție,
Grădinile sunt dulci,
Copacii par de miere
Și fețele lor se întorc spre pământ;
E toamna cea bogată,
Când totul a prins culoare și farmec.
Iar viața toamnei pare o vâlvătaie de aur
Înecată de culori,
Şi miresme puternice,
Ce deșteaptă întreaga suflare din monotonia verii;
E toamna cea frumoasă..
Care în noaptea clară,
Își poartă veșmintele cu fală,
Făcând să strălucească stelele
Aprinse pe o pală de aer;
Toamna își poartă paleta de culori
Dând strălucire,
Și-i place toamnei să se joace,
Să picteze,
Și asortează cerul
Cu nuanţa arămie a ochilor ei;
În joaca ei cu vântul și ploaia
E ca și cum ar stropi cerul cu puțină cerneală,
Ca apoi să se ascundă în alte colțuri ale lumii;
Jocul ei curând luând sfârșit,
Ea va pleca în lumea largă
Lăsând să o dorim până la anul.