‎* * * - de Iurie Osoianu

... arma ta e lacrima femee
arma mea e raţiunea rece
focul meu s"aprinde c"o scantee
focul tău cu timpul care trece

scutul tău e zâmbetul, femee
scutul meu e ruga din privire
să nu plece clipa, să mai stee
sa mai sorb din focul veşniciei...

Şoaptele din ploi - de Danaela Daliela

Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul care-mi striveşte trupul în sărutul prelung cu care se strecoară în viul din sufletul meu.
Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo de stele. Fior de flacără rece e în adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.
Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică mângâiere..........................

Ai fost doar vis... de Sergiu Ciurtin

N-am să rup din ziduri niciodată
Doresc ca să îmi port icoana
Spre crezul meu mă-ndrept cuminte
Și locul cald în care-a fost zidită… Ana.


Ai fost un vis şi am dat uitării
Tot ce-am clădit s-a ruinat
În noaptea despărţirii
...când poate n-ai plecat,

N-am cerut nimic vreodată
luna în pruncie mă orbise
Nu am bătut la porți zidite
N-am cercetat crezând în vise.

Drumul nostru drept a fost să fie
Dulce nefiresc l-am dat uitării
Visul fabricat o amăgire
S-a ruinat în noaptea depărtării

N-a fost nicicând o dragoste curată
Mereu în amintire sunt plecat
Dușmanii vor amorul să-l despartă
Dar îl păstrez încorsetat...

Două lumi și drumurile toate
Tu ai rămas un bob neîncolţit
Doar ura astăzi ne desparte
Dorul și iubirea a murit.

Zbor - de Costel Suditu

Când de sunt fericit,
Chiar şi atunci numai în minte,
Din colţuri,
Te naşti un zbor de cuvinte,
Închis
În atâţi de eu şi de tu
Întrepătrunşi de mine şi de sunt;
Munte de munte promis
Lui cuvânt;
Şi cât de mult te asemeni tu
Cu două aripi!
Cu două aripi reci,
Dar atât de loiale zborului-zbor,
Ce cât de frumos te petrece,
Şi dulce-n visatul fior!

Când atunci de te ating
Să-ţi mai vrăjesc vreo două pene,
Cineva mi-ar spune”mortule”,
L-aş înţelege şi l-aş crede
Că mort sunt de penele tale,
Şi nu mai ştiu de nimic atunci
Când ţi le plămădesc să zbori frumos,
Nici măcar de mama mea care
A plâns când m-a născut,
Dar zbura
Zborul tău,
Ca şi tine acum,
Zborul meu.

Muntenaşii - de Costel Suditu

Pe-un meleag de munte
Doi flăcăi să lupte
Au plecat de-acasă
Pentr-o drăgăstoasă
Fată floricea
Ce mi se bocea
Să nu moare Leon
Pe care-l iubea;
Ajungând pe-o culme
Lâng-o pădurea
Flăcăul să lupte
Mi se împăca:
-“Cel ce-n viaţă va rămâne
Şi cu ea se va-nsura
Întristarea să i-o curme
Bunătate vieţii-ai da”;
Apoi ei, ca doi prieteni
Ştergând lacrima pe-obraz
S-au îmbrăţişat ai fetii
Muntenaşi ca nişte brazi;
Şi-ncepură a lupta
În cuţite şi toiage
Până când pe ei noaptea
Se lăsă şi-i prinse-n cange;

Deodată, parcă-n silă
Unul suspină cu greu,
Păsările ciripeau
Brazii se cutremurau
Ale munţilor zăpezi
Se topeau şi se scurgeau;
Totul freamătă privindă
Totul te făcea să crezi
C-a murit întreaga viaţă
Şi că moartea-i în galop;
Dragul feti mi se vaită,
A murit dragul Leon;
Celălalt săpându-i groapa
Plânge la mormântul lui
-„Oare cum se-nvârte roata”?...
Gându-i zboară când la fata
Când prin văi plutind hai-hui;

Obosit, dă să se scoale
De pe proaspătul mormânt
Când aude către poale
Urlete de lup flămând;
Îl cuprinde teama
Dar mândria sa
Nu îl lasă pradă
Fricii ce-l cerea;
Apucând cuţitul
Şi cu ghioaga mare
Flăcăul fălitul
Mi se coborâ
Pe unde veni
Până mi-l opri
Şase lupi flămânzi
Înrăiţi şi cruzi;

El că se repede
Unul din ei pierde
Apoi se opreşte
La ceilalţi priveşte,
Ghioaga că-şi învârte
Alţi doi cad pe burte
Încă doi se vaită
Din întreaga haită;
Unu-a mai rămas
Care cu-al lui pas
Spre flăcău se-ndreaptă
Cum spre vale-o apă;

Obosit, bradul muntean
Mi se lasă pe-un buştean,
Lupul lacom se repede
Pe flăcău el că mi-l pierde;

Trecu o zi trecură două
Săptămâni trecu vreo nouă
Iarna înveli tot codrul;

Veni primăvara-n sat,
Se-auzea cum c-a plecat
O fetică floricea
Subţirică subţirea
Ca să-şi caute iubitul;
Şi-apoi iar trecură luni
Până veni vara
Când pe ridicate culmi
Ajunsese sfoara
Că fetica nu-şi găseşte
Ce tot caută, doreşte
Ci c-ar fi găsit mergând
În pădure un mormânt;
Atunci lacrimi înălţă
Şi din gură cuvântă
Către păsări călătoare
Către multele izvoare
Către brazii ca munteni
Către munţii nalţi cu ierni
Şi către pădurea verde
Către tot ce-n ea se pierde,
Către vânt şi către soare
Către cer şi luna mare:
-„ Voi, cu toţii spuneţi mie
De-aţi văzut toamna trecută
Doi flăcăi încinşi în luptă
Pentru o iubire vie!...
Era unul cât şi altul,
Nalţi chipeşi şi drepţi ca bradul,
Amândoi iubeau o fată
Subţirică şi înaltă,
Unul avea ochii negri
Şi privea la fel ca focul
Celălalt i-avea albaştiri
Ce luceau ca nişte aştri,
Amândoi aveau la spate
Plete de muntean şi toate
Erau negre cum e noaptea
Fără Lună fără stea,
Pe unu-l chema Leon
Şi-l iubesc atât de mult!...
Şoptiţi-mi dară un zvon
Să-l priceapă al meu gând;

Atunci totul tremură
Fata se înspăimântă
Şi tăcută, ascultă:
-„Leon, fată de muntean,
Şi cu încă un sătean
Care prieten îi era
Îşi făcură viaţa grea;
Se luptară amândoi
Până adormirăm noi
Numai răpitoarele
Mai priveau cu toatele
Dară ne-am trezit cu teamă
Câd Leon, învins ne-ndeamnă:
-„ Of, voi codri verzi ca viaţa-mi
Tăinuiţi-mi veşnic şoapta
Şi nu spuneţi nimănui
Ce şi cum acum făcui
Decât fetii floricea
Ce ca viaţa mă iubea
Dar trăirea este grea
Nu poţi să nu faci ca ea
Şi să spuneţi tuturor
Că Leon e cu-al său dor,
Că e viu şi că iubeşte
Veşnic viaţa o doineşte,
Dară voi, asta să spuneţi
Şi să faceţi cum v-am spus”!...

Asta a fost glăsuirea
Cu care şi-a spus sortirea
Cât despre cel”lalt flăcău
Şi el este tot în hău
Că-nvingându-l pe Leon
Înspre casă că plecă
Dar mai jos de ce îmi dă?...
Şase lupi l”nconjură
Şi ce crezi că mai urmă?
Dintre toţi cinci că îmi pierde
Numai unul nu putu
Care singur, flămânzit
Pe flăcău l-a încolţit
Căci flăcăul obosit
Pe-un buştean mi s-a tihnit
Şi aşa, doi muntenaşi
Frumuşei ca nişte brazi
Se pierdură, s-au pierdut
Şi acum cu toate-i plâng:
Codrul cu izvoarele,
Munţii, căprioarele
Cerul şi cu stelele
Focul cu scânteile
Lupii şi cuţitele”;

Atunci fata se-ntorcea
Şi cu mîinile, pe coate
Pe Leon vrea să-l dezgroape;

Până-n seară-l dezgropă
Lângă el mi se-aşeză
Şi bocind că se rugă:
-„Codrule cu cărări multe
Şi cu tine bătrân munte
Păsări de tot felul, toate
Haideţi, veniţi mai aproape
Şi tu călător izvor
Vino cu al tău picior
Ia pământ şi-aruncă-n groapă,
Fiţi la nunta mea de fată”!...

Atunci totul se mişcă
Şi vorbiră toate parcă,
Fata că mi-o îngropă
Iar deasupra puse-o creangă
Care prinse rădăcini
Cu doi muguri ca doi crini
Să te duci să o alini.

Marș... de Iurie Osoianu

După marșuri petrecute într-un stil provocator
După ce te-ai șters de sânje, de ce taci iubit popor?!
Sau socoți că e mai bine pentru ține să vorbească
Ắștia care cu "divide*" și "impera*" proruseasca?!!

La un pol e comandorul și tot ea "popa Gapon*"
La alt pol "Corbul" Tănase, altă rimă cu Dodon
Între-aceste arhetipuri de pudoare indecisă
lâncezind o națiune - de la Nistru pân" la Tisa ...

Națiune care vine din adîncuri de Pleiade
Nuanțată să dispară intre marșuri -cruciade?!!
Națiune Tartarie, Decebal și Eminescu-
Chiar ai irosit in fine tot eternul strămosescu .?!

Nu mai poți găsi la sănu-ți un al doilea Ioan Cuza
Sau te-ai speriat de ăstea de la " eri găgăuza" ?!!
Nu mai pot mamele naște un Mihai Viteazul, iară
Să refacă România din jigodie în Țară ?!!

Te-ai lăsat în voia soartei și pe mâna unor hoți
Care zic că nu-i rentabil și-i nevoie să socoți
Ce înseamnă România reunită în hotare
De la Nistru pân" la Tisa, de la munte pân" la mare !!!

PS
Înțeleg , e greu al naibii cu barbarii la hotare
Dar e aproape imposibil cu barbar în fiecare
Rupe Țară protocolul ce ne-a despărțit în două
Și fii iarăși Națiune ca până la " trei"și noua....!!!

11 august 2012
Moscova
**Divide et impera!-lat. Dezbina si stapaneste!
***popa Gapon- Personaj istoric rusesc- sinonim
al expresiei provocator
****"Corbul"- nume conspirativ al turnatorului C.Tănase
in listele KGB.

GÂNDURIRE DE MUT - de Oană Stefan Valentin

Întârzii prea des
La închiderea de gene
Leg strâns la butoni amurgul
Cu degete întunecate.

Deschid robinetul secat
Măcar să scârțâie iluzia
Lichidă, despre valuri și nori
Cu picături înodate ud.

Mă târgui la sânge cu iarba
Să iasă mai repede sus
Decât a murit alaltăieri
Cu soare promis, fără.

Fac troc semilucid cu luna
Să-mi întoarcă întunericul
Pe partea de jos a feliei de mit
Cu miere pe margini nedeslușite.

Lup întârziat, urlu la soare
Un pic pierdut în jungle diurnal
Haita mă mușcă de ultimul drum
Cu ghearele smulse din urnă.

Pun pariu cu ziua ce moare
Că lumina o să trăiască
Învârt pământ între pierdute picioare
Drumuri firave, în coastă.

Îndes pe aripi, nori nedeslușiți
Să mă dezbrac de albi ghiocei
Puntea-i mai sus de orișice vis
Apa, frântură de vorbă de zei.

Comerț ilegal de cădere
Fac cu cerul plin de păduri
Vino încet, bucățică de nor
Și zbârlește-mi uitatele ieri.

Umplu vorba, plin, cu răbdare
La piață o duc, s-o fac de râs
Mai bine tac, praf pierdut pe cărare
Bani de fac, buzunarele nu-s.

Scrâșnesc toți dinții cu zgomot
Acru sărat înspre răbdare
Bat puternic pasul pe loc
Cu bocancii rupți între picioare.

Joc la ruletă, țeava de glonț
Să nu mai țintească spre lumânare
Adorm în picioare, prea des
Gândurirea de mut, e strigare!

PRIBEAG - de Burde Victor

Tu, nu credeai că-n iarnă am să plec
Şi n-ai sperat să vin în primăvară,
Dar uite şir de berze mă petrec
Şi plin de dor mă-torc la tine, iară.

Mi-e sufletul curat şi totuşi nesupus,
Urmându-mă prin vreme- călător,
Deşi târzie-i vremea - scăpată spre apus,
Tot nu pricepi, că sunt un visător...

Mi-e bine şi mi-e cald la sânul tău,
Pierzându-mă-n adâncul răsuflării tale,
Dar nu ştii cum mă-nving părerile de rău,
Că sunt aici - şi nu pribeag pe cale.

In codru-adânc, cu ascunziş de fiară,
Ori în otăvi cu fulgerări de coasă,
Mi-e viaţa dulce - chiar de e amară
Şi-atunci te uit, iubita mea frumoasă.

Aşa mi-e scrisă soarta prin răstimp;
Pribeag să fiu şi-ndrăgostit de tine
Si-n risipirea mea în orice anotimp,
Te-mpart cu pribegia şi-apusul care vine...

Un pom uscat s-a învelit în floare - de Ovidiu Oana-pârâu

Povestea spune că şi-a smuls frunzişul

pe când pământul sevele-şi secase,
fântâna de sub el se dărâmase,
furându-i apei rece ascunzişul.

Primea tăcut ninsorile-n rafale,
sau se chircea de-a gerului arsură;
se toropea sub valuri de căldură,
sau doar gemea sub adieri domoale.

În jurul lui, chiar viaţa-ncremenise
ca sub un văl pe ochii unui orb,
arar mai poposea batrânul corb
ca mesager al vieţii fără vise.

După un veac de sumbră-nsingurare,
destin dumnezeiesc cărare sapă
sub paşii unei fete ce vrea apă,
să caute pentru goalele-i urcioare.

A robotit fecioara vreme lungă,
clădind voioasă ghizdul frânt de vreme;
cu ciutura şi cumpăna ce geme,
necurăţenia apei ea alungă.

Stârnit de hărnicia ei cuminte
şi mângâiat de susurul de-aproape,
veşmânt de flori şi-a reţesut din ape,
cernându-i-le-n păr ca jurăminte.

El reazem face trupu-i încercat,
prin care curg noi seve ca fiori,
obrajii îi preschimbă în bujori,
când ramul sterp de viaţă s-a pătat.

Un pom uscat s-a învelit în floare
şi preschimbat într-un semeţ fecior
stropit cu apa rece din ulcior
iubirea-i va fi veşnic sărbătoare.

SOARTA - de Constantinescu Elena Iuliana

Mă iartă,
Azi, toate în mine s-au stins;
Nu plânge,

Te rog!
Cadavrele viselor mele sărută pământul încins;
Zâmbește!
Chiar de ești trist,
Zâmbește sorții, anume,
De veşnicul inimii vis;
Surâsuri, ghirlande
Atârnă-ți pe chip;
Sunt umbră iubite…
Mă iartă,
Că zâmbet de mască încă mai port,
Rolul de jalnic al vieții
Să-l joc încă pot…
Mă iartă…
Eu sunt de vină
Că lumea-i nedreaptă,
Sau soarta;
Sau …..