Muntenaşii - de Costel Suditu

Pe-un meleag de munte
Doi flăcăi să lupte
Au plecat de-acasă
Pentr-o drăgăstoasă
Fată floricea
Ce mi se bocea
Să nu moare Leon
Pe care-l iubea;
Ajungând pe-o culme
Lâng-o pădurea
Flăcăul să lupte
Mi se împăca:
-“Cel ce-n viaţă va rămâne
Şi cu ea se va-nsura
Întristarea să i-o curme
Bunătate vieţii-ai da”;
Apoi ei, ca doi prieteni
Ştergând lacrima pe-obraz
S-au îmbrăţişat ai fetii
Muntenaşi ca nişte brazi;
Şi-ncepură a lupta
În cuţite şi toiage
Până când pe ei noaptea
Se lăsă şi-i prinse-n cange;

Deodată, parcă-n silă
Unul suspină cu greu,
Păsările ciripeau
Brazii se cutremurau
Ale munţilor zăpezi
Se topeau şi se scurgeau;
Totul freamătă privindă
Totul te făcea să crezi
C-a murit întreaga viaţă
Şi că moartea-i în galop;
Dragul feti mi se vaită,
A murit dragul Leon;
Celălalt săpându-i groapa
Plânge la mormântul lui
-„Oare cum se-nvârte roata”?...
Gându-i zboară când la fata
Când prin văi plutind hai-hui;

Obosit, dă să se scoale
De pe proaspătul mormânt
Când aude către poale
Urlete de lup flămând;
Îl cuprinde teama
Dar mândria sa
Nu îl lasă pradă
Fricii ce-l cerea;
Apucând cuţitul
Şi cu ghioaga mare
Flăcăul fălitul
Mi se coborâ
Pe unde veni
Până mi-l opri
Şase lupi flămânzi
Înrăiţi şi cruzi;

El că se repede
Unul din ei pierde
Apoi se opreşte
La ceilalţi priveşte,
Ghioaga că-şi învârte
Alţi doi cad pe burte
Încă doi se vaită
Din întreaga haită;
Unu-a mai rămas
Care cu-al lui pas
Spre flăcău se-ndreaptă
Cum spre vale-o apă;

Obosit, bradul muntean
Mi se lasă pe-un buştean,
Lupul lacom se repede
Pe flăcău el că mi-l pierde;

Trecu o zi trecură două
Săptămâni trecu vreo nouă
Iarna înveli tot codrul;

Veni primăvara-n sat,
Se-auzea cum c-a plecat
O fetică floricea
Subţirică subţirea
Ca să-şi caute iubitul;
Şi-apoi iar trecură luni
Până veni vara
Când pe ridicate culmi
Ajunsese sfoara
Că fetica nu-şi găseşte
Ce tot caută, doreşte
Ci c-ar fi găsit mergând
În pădure un mormânt;
Atunci lacrimi înălţă
Şi din gură cuvântă
Către păsări călătoare
Către multele izvoare
Către brazii ca munteni
Către munţii nalţi cu ierni
Şi către pădurea verde
Către tot ce-n ea se pierde,
Către vânt şi către soare
Către cer şi luna mare:
-„ Voi, cu toţii spuneţi mie
De-aţi văzut toamna trecută
Doi flăcăi încinşi în luptă
Pentru o iubire vie!...
Era unul cât şi altul,
Nalţi chipeşi şi drepţi ca bradul,
Amândoi iubeau o fată
Subţirică şi înaltă,
Unul avea ochii negri
Şi privea la fel ca focul
Celălalt i-avea albaştiri
Ce luceau ca nişte aştri,
Amândoi aveau la spate
Plete de muntean şi toate
Erau negre cum e noaptea
Fără Lună fără stea,
Pe unu-l chema Leon
Şi-l iubesc atât de mult!...
Şoptiţi-mi dară un zvon
Să-l priceapă al meu gând;

Atunci totul tremură
Fata se înspăimântă
Şi tăcută, ascultă:
-„Leon, fată de muntean,
Şi cu încă un sătean
Care prieten îi era
Îşi făcură viaţa grea;
Se luptară amândoi
Până adormirăm noi
Numai răpitoarele
Mai priveau cu toatele
Dară ne-am trezit cu teamă
Câd Leon, învins ne-ndeamnă:
-„ Of, voi codri verzi ca viaţa-mi
Tăinuiţi-mi veşnic şoapta
Şi nu spuneţi nimănui
Ce şi cum acum făcui
Decât fetii floricea
Ce ca viaţa mă iubea
Dar trăirea este grea
Nu poţi să nu faci ca ea
Şi să spuneţi tuturor
Că Leon e cu-al său dor,
Că e viu şi că iubeşte
Veşnic viaţa o doineşte,
Dară voi, asta să spuneţi
Şi să faceţi cum v-am spus”!...

Asta a fost glăsuirea
Cu care şi-a spus sortirea
Cât despre cel”lalt flăcău
Şi el este tot în hău
Că-nvingându-l pe Leon
Înspre casă că plecă
Dar mai jos de ce îmi dă?...
Şase lupi l”nconjură
Şi ce crezi că mai urmă?
Dintre toţi cinci că îmi pierde
Numai unul nu putu
Care singur, flămânzit
Pe flăcău l-a încolţit
Căci flăcăul obosit
Pe-un buştean mi s-a tihnit
Şi aşa, doi muntenaşi
Frumuşei ca nişte brazi
Se pierdură, s-au pierdut
Şi acum cu toate-i plâng:
Codrul cu izvoarele,
Munţii, căprioarele
Cerul şi cu stelele
Focul cu scânteile
Lupii şi cuţitele”;

Atunci fata se-ntorcea
Şi cu mîinile, pe coate
Pe Leon vrea să-l dezgroape;

Până-n seară-l dezgropă
Lângă el mi se-aşeză
Şi bocind că se rugă:
-„Codrule cu cărări multe
Şi cu tine bătrân munte
Păsări de tot felul, toate
Haideţi, veniţi mai aproape
Şi tu călător izvor
Vino cu al tău picior
Ia pământ şi-aruncă-n groapă,
Fiţi la nunta mea de fată”!...

Atunci totul se mişcă
Şi vorbiră toate parcă,
Fata că mi-o îngropă
Iar deasupra puse-o creangă
Care prinse rădăcini
Cu doi muguri ca doi crini
Să te duci să o alini.