Am sa te iubesc intotdeauna… de Lacrimioara Lacrima

Am sa te iubesc intotdeauna

Uite, sus pe cer este iaras’ luna,
Noaptea asta. am sa te visez pe tine

Ca si ieri si-n noaptea cea de maine.
Orice fac. esti doar in gandul meu.
Vad o stea ce lumina mereu.
Poate este, da,…este al tau gand
Ce-mi raspunde acum la ceea ce simt.
Stelele lucind pure, crislaline,
Din obrazul cerului se uita la mine.
Le fac semn usor, lacrima-mi ascund,
Tot gandind, iubite…visand asa mult.
C-am sa te iubesc…pentru totdeauna
N-am sa ma prefac, doar urasc minciuna,
Din cuvinte, doruri, am sa construiesc
Tot ce e frumos, tot ce imi doresc,
Din fluviu de nori care vor stropi
Ploaia noastra-n valuri ne va ocroti.
Razele de soare patimase, calde,
Peste noi in simturi…nencetat vor cade.
Zilele la numar nici nu le vom sti
Cat noi ne avem, cat ne vom iubi,
Dragostea nu are pe pamant o varsta.
Cine o traieste, intr-una exista….

Am sa te iubesc intotdeauna
Cat mai este viata, cat mai este lumea,
Tu intreaba pomul de nu-i obosit
Cand frunza ii cade si e parasit,
Se tot stapaneste si are rabdare
Caci soseste vremea cand frunza apare
Sau poate mai bine sa intrebi o floare
De ce daca moare, alta iar rasare…?
Apa care curge, nu are sfarsit,
Isi urmeaza drumul ce i-a fost sortit,
Salcia pletoasa se-oglindeste-n ea
Vantul o indeamna strasnic a spera…
Pasari colorate sunt intr-o cantare


Cat nu este frig si e cald afara,
Ele nu-nceteaza, ne-ncanta la vreme
De tristete uita…nu vor a se teme…
Dragostea e viata si e mangaiere
Rostul de a fi, de a avea putere,
Ca sa mergem simplu, placut mai departe,
Fara a cunoaste iluzii desarte
Si sa deslusim ce-i de ingaduit
Va sosi o data cand e asfintit,
Hai, sa ne iubim…viata e doar una
Te iubesc acum si intotdeauna!

Iubeste din suflet caci tot acolo vei simti caldura dragostei…Iubeste din suflet si vei realiza ca tot ce vei infaptui va iesi atat de bine…

Şi, ştii, iubito… de Boris Ioachim

Şi, ştii, iubito, nu am timp de lume –
Şi, parcă, nici de tine nu mai am…
Căci plictiseala vrea să mă sugrume,

Şi simt cum nepăsarea-mi bate-n geam.

Te uită, a trecut şi primăvara –
S-a dus şi floarea pură de castan…
Mă lasă rece - cu căldura-i, vara –
Căci, tot mai rece-i lumea, an de an.

E secetă, câmpiile sunt arse –
O secetă cumplită simt în piept…
Natura-mi joacă - şi ne joacă farse –
Aştept ceva – dar nu ştiu ce aştept:

Să plângă cerul lacrimi răcoroase,
Sau, poate, într-un vis să te revăd…
Ori să-ţi aud şoptirile duioase –
Când ploaia-ar face, în oraş, prăpăd.

Când strada s-ar zbici sub ochi de soare -
Plin de blândeţe – nu dogorâtor...
Iar totul, împrejur, ar fi splendoare –
Aş vrea, din nou, să mă topesc de dor.

Dar nu mai am putere, nici voinţă
Să te iubesc, cum te iubeam, cândva…
Când, ars de-aleanuri, respiram dorinţă –
Eu – nu sunt eu – tu eşti altcineva.


…Şi, nu mai am, iubito, timp de lume,
Nu mai prind rod a-inimii livezi…
Dar îmi doresc ceva – şi ştiu ce-anume –
Ceva în care nu mai cred, nu crezi…

Trecere -de Costel Suditu

Stau de vorbă cu Eul meu că tot l-am găsit;
Apuc masca şi o arunc la picioare;
Îl întreb supărat:- De ce-ai părăsit

Atâtea drumeaguri, atâtea izvoare?...

El:

-„A fost cândva ceva, ce toană ţi-a părut,
M-ai umilit când sincer, ‘cercam să te ajut;
Atunci nu te-ai sfiit senin să-mbrăţişezi
Atâtea pustiiri în care şi-acum crezi!

Îţi tot duceam povara prin ceaţă zi de zi
Nimic nu te-aducea la crunta realitate,
Zbăteam în existenţa-ţi, tu multe colivii
Ai aruncat pe mine, de care-acum ai parte”;

-Of Eule!... mă iartă că n-am ştiut de tine!!...

-„Nu! N-ai stiut”!!...

-Ce rău îmi pare Doamne de ce cred că mai vine!...

-„N-ai vrut când ai putut”!

-Sunt toate trecătoare! ...de ce nu trec atunci
Şi-atât de-ngrozitoare momente?... tot le-aduci!...

-„Nimic nu-i trecător, ce te-a făcut să crezi
Că timpu-i iertător şi uită?... ca să vezi”!

Privesc în mine; hău! ... nimic; e prima dată
Când văd că sunt pustiu, of Doamne!... mi-e ratată
Întreaga existenţă, aveam habar vreun pic?!...
Te-am întâlnit pe tine, Eu prost şi de nimic!

Viaţa trecea, cu toane, cu clipe măsurate,
Chiar fără importanţă trăirea de-mi era,
Mă complăceam cu rostu-i, cedând, că sunt de toate....
Acum ce mi-ai făcut?!... acestea-s doar perdea;

-„Fiindcă altfel să fie nu ai vrut!
Eu un „nimic”?!!
Tu „liliput”!

Acum mă simt pierdut că am aflat ce sunt,
M-am săturat de mine, mi-e greţă, sunt scârbit
De paşii-mi apăsaţi ce-s urmă pe pământ,
De rosturi, vise, gânduri... sunt doar un necioplit;

Călătorind în viaţă pe val în multe spume
Simţeam că am renume şi sângele de Zeu,
Acum mă simt pitic mai mult de cât se spune,
Mă simt umil la poarta ce dă spre tine, Eu;

A cui e viaţa asta?... n-o recunosc a mea,
Eu chiar acum mă nasc urlând la ce-o să vină;
De-o fi prin poarta-ceea să nimeresc o stea
N-aş mai găsi din nou în tine vreo pricină.

DE ÎȚI E DOR -de Constantinescu Elena Iuliana

Parfumul dragostei tale
S-a contopit cu urma de dor a visului meu;
Adiind, tăcute depărtări

Mă destramă spre tine;
Plutesc în scânteia
Ce susține răsuflarea unui
Destin etern;
Privind idealizat, azi şi mâine
Vin cu tine în goana risipirii
Mele sufletești;
De îţi e dor,
Dar dor…
Caută-mă!

Timpul -de Costel Suditu

Ca o fîntână seacă
Este în mine timpul,
Care trece, trece,

Fără să privească înapoi
Chiar dacă mai scapă câte ceva;
Trece ca un tren
Fără oprire.

Tunelule prin noi,
Şi tăiş despicându-ne
Capul şi trupul
Cu lacrimi
Şi patimi,
Rugat-am cuvântul
Să-ţi rupă picioarele,
Şi aripioarele,
Poate aşa, te vei îndura,
Şi vei privi măcar odată,
Spre urmă.

Minunea mea... - de Cătălin Codru

În noaptea neagră ochi privesc,
Ca stele... dinspre lună,

Şi mă frământ, somn nu găsesc,
A lumii reci, cutumă.

Când el şi ea, se-ndrăgostesc,
Au inimi de iubire...
Şi se-ndrăgesc... şi se iubesc,
Ei lumii dau de ştire...

Împart cu noi nectarul scump,
Îşi strigă fericirea,
Sunt doi îndrăgostiţi în timp,
Aşteaptă nemurirea.

Apoi în taina se răceşte,
O inimă, doar una,
Acel ce încă mai iubeşte...
Rămâne cu minciuna.

Şi străpezit în lumea lui,
Îşi măcină durerea,
Crezând c-a fost doar vina lui,
Pedeapsa-i e pieirea.

Încearcă visul să-l reia,
Dar nu are putere,
Să ducă în spinarea sa,
O tolbă cu durere.

Şi cocoşat... şi-ngenunchiat,
Se reazemă pe coate,
A tot iubit şi-a renunţat,
Să se mai uite-n spate.

Cum steaua lui a tot apus,
Fără să dea vreun semn,
Acum s-a stins din cer de sus,
A ars precum un lemn.

Mi-ai fost în parte, numai vis...
De fapt mi-ai fost aievea,
În mine cale, ai deschis,
Cum urcă-n arbori seva.

Şi fruntea ta, era mai sus...
Decât în ceruri luna,
Mi-ai dat culoare de apus,
Acum îmi e totuna...

Privesc în urmă... timpul scurs,
Mi-ai fost şi cer şi mare,
Acum pământul necuprins,
Îmi picură-a uitare.

În răsăritul unei zile,
Îmi văd a mea durere,
Mai cânta păsări, dar cu sile,
Mă sting, că o părere...

Tu străluceai... cu ochi frumoşi,
Când mă priveai pe mine,
Acum îi simt necredincioşi,
Şi sunt nedrepţi ca tine...

Din raze sfinte-n infinit,
Îmi vreau-napoi trecutul,
Aşa cum eu l-am socotit,
Frumosul... nu urâtul...

Cu aripi grele-aş vrea să zbor,
Mă-atrage-ncet pământul,
Am fost cândva nemuritor,
Acum, mi-e zbor mormântul.

Am respirat poveşti de dor,
Eu le-am trăit că nimenea...
Le las de-acum în lumea lor,
Eu mi-am trăit minunea mea.

NU MAI E TIMP… de Constantinescu Elena Iulian

Priveam în Mări fără de fund;
Opace şi grele;
Ne-am împresurat sufletul

Cu cercuri nevăzute, nesimţite;
Ne absorb în adâncuri,
Ne dizolvă în celule,
Ne contopim;
Totul dispare.
Doar noi doi
În Univers.
Nimic nu mai încape între noi;
Suntem o fiinţă,
Indisolubilă, unică;
Se- ntinde marea, acoperă totul
Nu mai e timp…
Nu, nu mai e timp…
Ce e timpul?

Tăcerea înnobilează cuvântul - de Ovidiu Oana-pârâu

Răsplata trudei mele-i demnitatea
Pe care-o port, ca pavăză şi armă,
În bătălii cu cei ce vor s-adoarmă
Credinţa-n adevăr, cu răutatea.

Cuvântul a născut din glie, pâine.
Cuvântul spune simplu cine eşti,
Cu el bunicii rostuiesc poveşti,
Şi este arca lumii către mâine.

E folosit, adesea ca sudalmă,
Și-mpovărează sufletul când lacrimi,
Arăzdând obrajii ofiliţi de patimi,
Nu pot schimba în mângâieri, o palmă.

Pentru oricine-i dar dumnezeiesc.
E preţios când naşte mângâiere,
Sau aur pur, când, devenit tăcere,
Înnobilează chipul omenesc.

Poate... de Costel Suditu

Poate că nu, poate că eşti...
Poate că-n vis doar gânduri,
Să nască marile poveşti,
Alint de dor prin crânguri,

Unde-mi apari şi peste tot,
Doar zâmbetu-ţi străluce,
Şi unde părul tău cel blond,
Cu soarele aduce;

Poate că nu, poate că vrei,
Să-ţi fiu alint de seară,
Cum vântul florilor de tei,
Cum focul pentru ceară;

Îmi eşti în minte, nu mai pleci,
Poate şi-n suflet fată;
Mă rog, aştept, poate-ai să treci
Prin poarta mea vreodată.

Nimic nou.. de Nicoară Nicolae-Horia

Poemul acesta mai demult l-am scris,
Cu mult mai înainte de vis,
Pe toate celelalte nezise cuvinte
Mi le aduc zilnic aminte;
Ochii tăi, fără vină de-acum,
I-am întâlnit și-altădată pe drum,
Chipul tău, cel frumos și cuminte,
L-am văzut cu mult mai-nainte
Și cântecul din care fericit te ascult
Vine de departe și de demult.
Viața mea însăși e un ecou,
Nimic pe pământul acesta nu-i nou!
Ziua de astăzi e mâine mereu
Și-n ceruri e același Dumnezeu...