Şi, ştii, iubito… de Boris Ioachim

Şi, ştii, iubito, nu am timp de lume –
Şi, parcă, nici de tine nu mai am…
Căci plictiseala vrea să mă sugrume,

Şi simt cum nepăsarea-mi bate-n geam.

Te uită, a trecut şi primăvara –
S-a dus şi floarea pură de castan…
Mă lasă rece - cu căldura-i, vara –
Căci, tot mai rece-i lumea, an de an.

E secetă, câmpiile sunt arse –
O secetă cumplită simt în piept…
Natura-mi joacă - şi ne joacă farse –
Aştept ceva – dar nu ştiu ce aştept:

Să plângă cerul lacrimi răcoroase,
Sau, poate, într-un vis să te revăd…
Ori să-ţi aud şoptirile duioase –
Când ploaia-ar face, în oraş, prăpăd.

Când strada s-ar zbici sub ochi de soare -
Plin de blândeţe – nu dogorâtor...
Iar totul, împrejur, ar fi splendoare –
Aş vrea, din nou, să mă topesc de dor.

Dar nu mai am putere, nici voinţă
Să te iubesc, cum te iubeam, cândva…
Când, ars de-aleanuri, respiram dorinţă –
Eu – nu sunt eu – tu eşti altcineva.


…Şi, nu mai am, iubito, timp de lume,
Nu mai prind rod a-inimii livezi…
Dar îmi doresc ceva – şi ştiu ce-anume –
Ceva în care nu mai cred, nu crezi…