Trecere -de Costel Suditu

Stau de vorbă cu Eul meu că tot l-am găsit;
Apuc masca şi o arunc la picioare;
Îl întreb supărat:- De ce-ai părăsit

Atâtea drumeaguri, atâtea izvoare?...

El:

-„A fost cândva ceva, ce toană ţi-a părut,
M-ai umilit când sincer, ‘cercam să te ajut;
Atunci nu te-ai sfiit senin să-mbrăţişezi
Atâtea pustiiri în care şi-acum crezi!

Îţi tot duceam povara prin ceaţă zi de zi
Nimic nu te-aducea la crunta realitate,
Zbăteam în existenţa-ţi, tu multe colivii
Ai aruncat pe mine, de care-acum ai parte”;

-Of Eule!... mă iartă că n-am ştiut de tine!!...

-„Nu! N-ai stiut”!!...

-Ce rău îmi pare Doamne de ce cred că mai vine!...

-„N-ai vrut când ai putut”!

-Sunt toate trecătoare! ...de ce nu trec atunci
Şi-atât de-ngrozitoare momente?... tot le-aduci!...

-„Nimic nu-i trecător, ce te-a făcut să crezi
Că timpu-i iertător şi uită?... ca să vezi”!

Privesc în mine; hău! ... nimic; e prima dată
Când văd că sunt pustiu, of Doamne!... mi-e ratată
Întreaga existenţă, aveam habar vreun pic?!...
Te-am întâlnit pe tine, Eu prost şi de nimic!

Viaţa trecea, cu toane, cu clipe măsurate,
Chiar fără importanţă trăirea de-mi era,
Mă complăceam cu rostu-i, cedând, că sunt de toate....
Acum ce mi-ai făcut?!... acestea-s doar perdea;

-„Fiindcă altfel să fie nu ai vrut!
Eu un „nimic”?!!
Tu „liliput”!

Acum mă simt pierdut că am aflat ce sunt,
M-am săturat de mine, mi-e greţă, sunt scârbit
De paşii-mi apăsaţi ce-s urmă pe pământ,
De rosturi, vise, gânduri... sunt doar un necioplit;

Călătorind în viaţă pe val în multe spume
Simţeam că am renume şi sângele de Zeu,
Acum mă simt pitic mai mult de cât se spune,
Mă simt umil la poarta ce dă spre tine, Eu;

A cui e viaţa asta?... n-o recunosc a mea,
Eu chiar acum mă nasc urlând la ce-o să vină;
De-o fi prin poarta-ceea să nimeresc o stea
N-aş mai găsi din nou în tine vreo pricină.