Minunea mea... - de Cătălin Codru

În noaptea neagră ochi privesc,
Ca stele... dinspre lună,

Şi mă frământ, somn nu găsesc,
A lumii reci, cutumă.

Când el şi ea, se-ndrăgostesc,
Au inimi de iubire...
Şi se-ndrăgesc... şi se iubesc,
Ei lumii dau de ştire...

Împart cu noi nectarul scump,
Îşi strigă fericirea,
Sunt doi îndrăgostiţi în timp,
Aşteaptă nemurirea.

Apoi în taina se răceşte,
O inimă, doar una,
Acel ce încă mai iubeşte...
Rămâne cu minciuna.

Şi străpezit în lumea lui,
Îşi măcină durerea,
Crezând c-a fost doar vina lui,
Pedeapsa-i e pieirea.

Încearcă visul să-l reia,
Dar nu are putere,
Să ducă în spinarea sa,
O tolbă cu durere.

Şi cocoşat... şi-ngenunchiat,
Se reazemă pe coate,
A tot iubit şi-a renunţat,
Să se mai uite-n spate.

Cum steaua lui a tot apus,
Fără să dea vreun semn,
Acum s-a stins din cer de sus,
A ars precum un lemn.

Mi-ai fost în parte, numai vis...
De fapt mi-ai fost aievea,
În mine cale, ai deschis,
Cum urcă-n arbori seva.

Şi fruntea ta, era mai sus...
Decât în ceruri luna,
Mi-ai dat culoare de apus,
Acum îmi e totuna...

Privesc în urmă... timpul scurs,
Mi-ai fost şi cer şi mare,
Acum pământul necuprins,
Îmi picură-a uitare.

În răsăritul unei zile,
Îmi văd a mea durere,
Mai cânta păsări, dar cu sile,
Mă sting, că o părere...

Tu străluceai... cu ochi frumoşi,
Când mă priveai pe mine,
Acum îi simt necredincioşi,
Şi sunt nedrepţi ca tine...

Din raze sfinte-n infinit,
Îmi vreau-napoi trecutul,
Aşa cum eu l-am socotit,
Frumosul... nu urâtul...

Cu aripi grele-aş vrea să zbor,
Mă-atrage-ncet pământul,
Am fost cândva nemuritor,
Acum, mi-e zbor mormântul.

Am respirat poveşti de dor,
Eu le-am trăit că nimenea...
Le las de-acum în lumea lor,
Eu mi-am trăit minunea mea.